„Domnule doctor, care dintre noi are acum o problemă?”

1
1219

O este psiholog. Majoritatea pacienților săi (sau clienților?) sunt femei. Toate nefericite, disperate, neînțelese, terminate de vreun falnic purtător de bijuterii în pantaloni. Proaspăt sau nu ieșite din vreo relație (sau nici măcar ieșite), vin să-și întindă nervii și mucii pe bani frumoși în cabinetul lui O. El le ascultă mimând la perfecție atenția și interesul, implicarea și empatia – adică fix ce le lipsește pe acasă acestor femei. Și le privește în ochi cu atâta sinceritate, că-i simt privirea tăioasă cum le-o ia razna prin corp și li se oprește în chiloți. Așa că nu e de mirare că, de la a doua ședință, deja pasul le este mai sprințar, decolteul mai adânc și fusta mai scurtă.

Mi-l prezintă o prietenă care îi este pacientă de câțiva ani și care nu face altceva decât să îngroașe rândurile admiratoarelor care-și lasă în mâinile sale incredibil de frumoase cea mai mare parte a salariului. O nu le încurajează, dar nici nu le respinge, nu se încurcă cu ele, dar nici nu le retează avântul, menținând o ambiguitate greu de condamnat legal, dar nu lipsită de riscuri. Ne aflam la o petrecere și cât pe ce să se scape în dres pe ea de fericire că l-a văzut de doctorul O acolo. Nici măcar nu bănuia că au cunoștințe comune.

Îl privesc sceptică. Nu știu de ce am senzația că este un șarlatan rafinat, dar nimic mai mult. Poate pentru că am informații din „interior”. Schimbăm în trei câteva vorbe și tam-nesam începe să mă descoasă, vrând să mă târască pe nesimțite pe tarlaua lui ce colcăie de femei rătăcite și acolo să tabere pe mine. Una în plus, nimic altceva. Am senzația că a ieșit la vânătoare, îi și văd antenele îndreptate spre mine. Ce-i drept, nu chiar toate.

De ce nu, îmi zic, și-mi propun să-i dau satisfacție.

– Am o problemă, doctore. Sau, dacă ar fi să respect realitatea matematică, vreo patru… a, nu, stai, cinci! Cinci în total! Să fie mult, să fie puțin?

Ce-i spun îl intrigă. Se apropie și mai tare de mine, de parcă ar vrea să-mi intre pe sub piele la propriu. Începe pe să mă studieze atent, ca pe un exponat rar de laborator.

– Mă tem că nu înțeleg. La ce fel de probleme te referi?

– Masculine, evident. Deși „problemă” este de genul feminin, uite că ale mele sunt masculine toate.

– Aha, îmi zice și nu se abține să nu zâmbească superior, redevenind stăpân pe situație. Interesant, dacă vreți, vă aștept oricând la cabinet să… discutăm, sunt sigur că te pot ajuta.

Și se grăbește să-mi vâre sub nas cartea lui de vizită.

– Aha, îl imit, fără să-i iau cartea de vizită. Și de ce crezi că aș vrea sau aș avea nevoie să fiu ajutată?

– Păi nu ai zis că ai… probleme? întreabă nedumerit mai cu seamă de faptul că l-am lăsat cu mâna întinsă în gol.

– Da, dar nu din acelea pe care să vreau să le rezolv. În plus, cu siguranță că la tine în cabinet nu ar face decât să se înmulțească.

Zâmbetul i se lățește și mai tare pe chip. A interpretat cuvintele mele ca pe un avans deloc voalat. Iar se simte în largul lui, e starea lui naturală să fie curtat de femei.

– Nu, nu, dimpotrivă… și nu mai așteaptă să catadicsesc eu să iau cartea de vizită, mi-o bagă el în palmă și-mi închide pumnul a promisiune.

Prietena mea, martora a dialogului, se înverzește puțin. Simt că-mi pare rău pentru confuzia căreia i-a căzut pradă, dar prefer s-o lămuresc ulterior, acum am altă carte de jucat. Îmi retrag mâna, dar o fac cu încetinitorul și mă îmbujorez puțin (excelentă tehnica de a te înroși la comanda voinței și nu a emoțiilor, nu e prima dată că mă folosesc de ea).

– Pot să te invit să mergem în grădină, s-a făcut tare cald aici, zice el brusc și-mi oferă, galant, brațul.

Accept, îi fac un semn discret prietenei mele rămasă în stare de șoc și ne strecurăm afară, în grădina întunecoasă și răcoroasă.

– Sper să nu mă ocolești, chiar aș vrea să știu care sunt acele probleme și, crede-mă, am experiență, sigur te pot ajuta, reia el în buclă ideea.

– Dragul meu O – îmi permiți să-ți spun așa, nu? – crede-mă, nu am nevoie să fiu „ajutată”. Mă descurc și singură cu bărbații. Nu alerg după ei, nu le duc dorul, nu le port sâmbetele. Cele cinci probleme ale mele tind să devină șase, mă repet și eu, văzând cum, profitând de brusca solitudinea în care ne găseam, mă ține tot mai strâns și mai aproape de el.

– O… iartă-mă, nu trebuie să înțelegi greșit, murmură și se retrage, vădit stânjenit.

Nu știu de ce m-a scos afară și nici nu vreau să bănuiesc, jignindu-l.

– Uite barul, îmi zice răsuflând ușurat de salvarea venită exact la momentul potrivit. Te invit la un pahar de vin… îmi place să vorbesc cu tine. Ești… cum să-ți spun, acidă, provocatoare… ca un spumant sec, mă complimentează el ca să dreagă busuiocul.

– Îmi pare rău, dar trebuie să plec, îi tai avântul în loc de răspuns la invitație.

Cuvintele mele îl nedumiresc o dată-n plus, căci nu se aștepta să-l refuz atât de categoric. Dimpotrivă, își imagina că aș fi început să-i ciugulesc din palmă. Și poate că ar fi făcut o excepție cu mine și m-ar fi primit și-n patul lui, generos.

Se apropie totuși să mă sărute pe obraji, să ne despărțim regulamentar și elegant. Și, în timp ce dă să mă sărute pe al doilea obraz, îi iau capul în mâini și-i sărut apăsat buzele. Apoi îi dau înapoi cartea de vizită prin aceeași metodă, înghesuindu-i cartonul deja mototolit în palma-i transpirată. Și-n loc de adio, îi mai spun:

– Domnule doctor, care dintre noi are acum o problemă?

– continuare aici

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord