Noaptea de Sânziene sau moartea de Sânziene?

0
1440

– În noaptea de Sânziene se deschid cerurile, spune o veche legendă. Pentru cei care cred, chiar au loc miracole.

– Și pentru noi, ceilalți, necredincioșii, ca să zic așa, nu?

– Nu! Sau… da, dar nu genul de miracol pe care l-ați aștepta… ai și uitat?

Acest dialog desprins din poveștile pentru copii fricoși a avut loc în realitate între mine și prietena mea Carla. Ea crede în semne și mistere, în forțe, energii și premoniții, o victimă a propriei imaginații bogate și oarecum sărite de pe fix.

Și totuși… dacă spune adevărul? Poate că ceea ce s-a întâmplat anul trecut în noaptea de 23 spre 24 iunie nu este doar o poveste în plus, ci dovada că prietena mea Carla nu este chiar țicnită, deși toți cred asta despre ea… Deși eu mă străduiesc să o consider o simplă halucinație, o voce din interiorul meu îmi șoptește ademenitor că nu este chiar așa…

Participam atunci împreună la un Festival al Ielelor, o manifestare atipică, mai puțin cunoscută, pe care Carla o ia foarte în serios. Am acceptat s-o însoțesc doar pentru că se anunța insolit și distractiv. Și nu mi-a părut rău că m-am dus atunci când l-am văzut pe acel bărbat cu ochi de smarald neșlefuit și buze fragede care, atunci când vorbea, mângâiau profund senzual dinții, astfel încât mișcarea lor te captiva mult mai puternic decât sunetele pe care se presupunea că ar trebui să le înțelegi, odată rostogolite dintre ele, sub formă de cuvinte. Culmea e că îmi amintesc doar fragmente de atunci, iar Carla, de câte ori aduc totul în discuție, fie îmi servește replica de mai sus, fie zâmbește misterios și-și duce degetul la gură, sigilând astfel un mister pe care eu nu știu dacă voi apuca vreodată să-l pătrund.

Totuși, din acele fragmente, am reușit să pun cap la cap o poveste greu de crezut, de aceea nici nu vorbesc cu nimeni despre ea, în afară de încercările mele zadarnice de a scoate mai multe de la Carla. Cert este că în acea noapte, în timpul unui ritual care presupunea, clasic, dans în jurul focului în câmp deschis, bărbatul cu ochi de smarald neșlefuit se regăsea mai mereu în preajma mea. La un moment dat, îmi amintesc că m-a luat de mână, m-a tras spre el și m-a îmbrățișat rapid, în timp ce-mi șoptea să-l urmez. Am făcut-o transfigurată, curioasă și incitată în același timp. Mai țin minte că mâna lui era caldă, electrică și că, și dacă aș fi vrut să mă desprind, nu aș fi reușit, magnetismul ei obligându-mă să-o țin, la rândul meu, foarte strâns. M-a dus departe de ceilalți, în spatele singurului pâlc de copaci din zonă. Acolo m-a întins ușor pe iarbă – sau m-am întins singură, nu știu – și nu îmi mai aduc aminte decât de o senzație de profundă fierbințeală ce mi-a cuprins, pe rând, fiecare parte a corpului, de parcă aș fi fost scufundată în lava unui început de lume. În același timp, mi se părea că mă aflu în stare de imponderabilitate, plutind nefiresc, deși întinsă pe pământ. Tremuram și așteptam atingerea lui ca pe stropul de apă salvator în mijlocul deșertului, mai ales că în îmbrățișarea rapidă de mai devreme, îi simțisem zvârcolirea scurtă, de șarpe încordat, a centrului de foc al virilității sale.

Nu-mi amintesc însă dacă am făcut dragoste sau nu. Pur și simplu, mintea și corpul meu refuză să-mi aducă înapoi acele momente. Mai știu doar că, spre dimineață, când au început să se audă cocoșii, m-am trezit singură, plină de frunze și de iarbă în păr și pe haine. Am fugit spre locul unde speram s-o găsesc pe Carla. Dar acolo nu mai era nimeni și nici măcar urma focului din noaptea trecută nu se mai vedea. Am decis să nu mă mire nimic și am pornit spre sat, acolo unde ne cazasem cu o zi în urmă, cu mintea golită de gânduri și corpul secătuit de vlagă, de parcă cineva mi-ar fi frământat carnea și mi-ar fi reașezat-o între coordonatele altei alcătuiri.

Carla dormea în camera închiriată, destinsă, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. M-am băgat și eu în pat, așa cum eram, și am adormit până târziu, un somn greu, fără vise, fără tresăriri.

Dimineața, Carla m-a privit cu înțeles, m-a luat de mână, și mi-a spus doar atât:

– Ai primit botezul nostru acum. Nu știu de ce te-a ales, dar pentru că tu nu crezi… Dar ți-a luat amintirile, așa-i? Îmi pare bine pentru tine pentru că ai cunoscut extazul și-mi pare rău pentru tine pentru că acum cunoști agonia de a nu ți-l aminti vreodată în carne…

– Cine e, cum îl cheamă și ce mi-a făcut?

Carla nu mi-a răspuns, dar mai târziu, înainte să ne întoarcem acasă, m-a dus în cimitirul satului și mi-a arătat singura cruce de marmură neagră pe care niște mâini haine scriseseră un nume dumnezeiesc de frumos și o vârstă nepermis de tânără sub poza încrustată a bărbatului cu ochi de smarald neșlefuit.

Am jurat că nu mă mai întorc acolo vreodată și că nu voi mai participa la ritualuri oculte, însă nu sunt sigură că la noapte nu mă voi prinde iar în hora ielelor, alături de Carla și poate că, de ce nu, de el, bărbatul cu ochi de…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord