Fluturi, gărgăuni, vă rog, puteți să-i numiți cum vreți voi, dar am avut în cap castele de nisip, fortificate, transformate în piatră, monumentale lucrări de arhitectură, am avut planuri și, mai mult de atât, m-am bazat pe aripile bunătății mele, pe sinceritatea și pe puterea de a muta munții din loc împreună cu ea.
Am iubit, în definitiv trebuie să recunosc că i-am pupat tălpile, că am ridicat-o în slăvi de milioane de ori și că am scăpat-o pe jos doar o singură dată. Acela a fost momentul în care s-a ruinat tot, în care s-a destrămat toată iubirea, toată grija mea. Nu am crezut că pot să-mi revin din așa ceva, nu am crezut că mai există mâine, acel moment a venit precum o boală insuportabilă, ca o durere imensă, un fel de sperietură îmbinată cu suferință, cu frământare, cu neliniște.
Nu cred că pot descrie în cuvinte suficient de bine ce am simțit și, în plus, rezultatul acestei iubiri destrămate în miliarde de bucățele, într-un conglomerat de cioburi sticloase, în părți separate de indiferența ei, de incapacitatea ei de a se opri, de a se gândi la mine și la durerea ce am să simt. Nu, nu s-a oprit nici măcar o secundă, a scăpat din mâna mea și dusă a fost, a plecat rece, sigură, ca un glonț ce pleacă spre țintă și, odată ajuns, se desface în sute de schije doar pentru a produce o pagubă mult mai mare.
Ce-mi rămânea de făcut? Aproape nimic, despărțirea de ea s-a produs într-un moment de slăbiciune, de nevinovată indiferență. Puteam să mă ocup de ea mai bine, să o protejez mai mult, să o strâng mai tare la piept și să nu o las în acel moment liberă. Prea multă libertate i-a făcut rău, singură nu a mai fost capabilă să găsească calea spre brațele mele.
Era vaza de flori dăruită de mama mea, era vaza de flori primită la cununia noastră din partea alor mei. Noi suntem bine, dar acum trebuie să ne cumpărăm o altă vază. Avem nevoie, are nevoie, se apropie 8 Martie.
