Tac

1
2087

J își trimite asistentul să mă ia cu mașina. El nu poate veni, dar are încredere deplină în bărbatul blond și tăcut, cu privire fixă. Mi-e antipatic. Mă salută murmurând ceva și-mi deschide portiera. Nu e cazul să-l fac să se simtă prost, alegând să stau pe bancheta din spate. Deja e oarecum incomodat, știind că trebuie să-mi fie șofer și body-guard. Așa că mă așez în dreapta lui.

Îmi pun centura și încep să privesc absentă pe fereastră.

Tac.

Și el tace, privind atent la drum. Exagerat de atent. Se aud doar muzica de la radio și motorul mașinii. Și tensiunea dintre noi, care începe să crească nestingherită.

El schimbă viteze concentrat, iar mâna lui face curse dese prea aproape de mâna mea. Nu mă mișc, iar el nu deviază de la traiectoria standard a unui șofer care conduce și nimic mai mult. Și totuși… e cu mult mai mult.

Am făcut deja câteva zeci de kilometri. În continuare, tăcere. Siguranța îi este subminată de un vag tremur al buzei de jos. Se abține să nu mă privească cu coada ochiului, în timp ce eu nu-mi ascund ocheadele. Cumva, începe să-mi fie tot mai puțin antipatic…

E ciudat să călătorești cu cineva atâta drum fără să schimbi un cuvânt. Dar mie nu-mi plac discuțiile de complezență, așa că, dacă nu am nimic de spus, prefer să tac decât să emit vorbe înșiruite pe ață, precum mărgelele ieftine.

Îl știu din vedere, cumva mereu în umbra lui J. Nu e genul de om bun la toate, însă știu că J se bazează pe el, oferindu-i multă încredere. Eu nu sunt de aceeași părere. Ceva îmi spune că bărbatul aparent împietrit de lângă mine ascunde și altceva în afară de loialitate.

Mai avem jumătate de oră și ajungem. Mă sună J să mă întrebe ce fac, cum mă simt, cum a fost călătoria, cât mai avem până la destinație etc. Mă indispune faptul că nu pot avea o convorbire privată. În plus, începuse să-mi placă tăcerea străpunsă acum de sunetul telefonului. Nu răspund.

Imediat, îi sună lui telefonul. Știu că e tot J, îngrijorat că nu i-am răspuns. Îmi dau seama că i-ar fi plăcut și lui să facă același joc, îmi dau seama că e prins de tăcerea noastră cu accente ușor vinovate, dar nu are de ales. Răspunde corect. E calm și firesc și asta mă surpinde oarecum. Îmi întinde telefonul fără cuvinte. Îi spun lui J, scurt:

– Te sun eu și închid, apoi îi fac semn să oprească în parcarea mare pe lângă care tocmai se întâmplă să trecem.

O pauză e binevenită, acum că echilibrul firav al relației pe care, fără să vrem, începusem s-o construim a fost distrus.

Cobor, respir și-l sun pe J. Mă retrag în timp ce vorbesc. Îl las în mașină. Dar îl găsesc lângă ea, pregătit să-mi deschidă portiera. Fără cuvinte, trec pe lângă el și aștept. Nu face niciun gest, așa că întind mâna să mi-o deschid singură. Însă pune brusc și cu tupeu mâna pe mâna mea și, tot fără cuvinte, mă trage spre el fără preaviz și mă sărută apăsat, cu gesturi complet necontrolate.

– citește continuare aici

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord