Nu m-aș fi gândit niciodată că voi ajunge aici. Să scriu asta. Să recunosc, cu voce tare și clară: da, am fost amanta unui bărbat însurat timp de 7 ani. Și nu, nu-mi pare rău. Pentru că în acei 7 ani, am învățat mai multe despre mine, despre femeie, despre dorință, vină și libertate decât în toată viața mea de dinainte.
Ne-am cunoscut într-o zi de joi, la un eveniment plictisitor, într-un oraș străin. Nu purta verighetă, dar ochii lui vorbeau. Nu despre dragoste. Despre foame. Despre lipsă. Despre acel gol pe care nicio relație convențională nu reușește să-l umple după ani de compromisuri și aparențe.
A doua zi mi-a spus că e căsătorit. Am zâmbit și i-am răspuns: „Știam.” Nu din aroganță, ci dintr-o intuiție profund feminină. Știam că mă aflu în fața unui bărbat care trăiește într-o colivie aurită, și care, pentru câteva ore pe săptămână, avea nevoie să-și simtă iar inima bătând.
Am fost, pentru el, o aventură care a devenit teritoriu sigur. Și el, pentru mine, un spațiu în care nu trebuia să fiu perfectă. Nu eram „femeia de acasă”, cu liste de cumpărături și facturi de plătit. Eram cealaltă femeie. Cea la care venea ca să respire. Și poate că sună rușinos, poate că unii vor arunca cu piatra, dar să fii femeia la care un bărbat vine să respire poate fi, uneori, un gest de profundă intimitate.
Timp de 7 ani, m-am întrebat dacă sunt o greșeală frumoasă sau o lecție dureroasă. Poate am fost ambele. Niciodată nu i-am cerut să aleagă. Nu voiam casa lui. Nu voiam titlul de „soție”. Eu voiam doar ceea ce îmi oferea în acele clipe în care nu eram nimic altceva decât doi oameni goi, unul în fața celuilalt, sinceri prin tăceri și piele.
Știu ce gândești. Că am distrus o familie. Dar familia lui era deja o ruină tăcută, în care am intrat pe ușa din spate. Nu l-am smuls din brațele unei femei fericite. L-am atins acolo unde nu-l mai atingea nimeni.
Nu, nu mi-am dorit să fiu „amanta”. Nicio fetiță nu visează să iubească pe ascuns, să stea în umbră, să trăiască din frânturi. Dar viața nu e un roman cu finaluri morale. E o succesiune de alegeri. Și uneori alegi ce te face să te simți vie, chiar dacă nu e corect, nici curat, nici aprobat de ceilalți.
Și nu, nu mi-a promis niciodată că va divorța. Nu m-a mințit. Nu m-a întreținut. Nu m-a salvat. M-am avut doar pe mine și pe o iubire care a crescut în interzis. Și da, uneori a durut. Mai ales când Crăciunul îl prindea cu altcineva, iar eu ascultam aceeași colindă, singură. Dar și durerea aia a fost tot un fel de dragoste. Neîmpărtășită în văzul lumii, dar atât de intensă în spatele ușilor închise.
Azi, nu mai suntem împreună. Nu pentru că s-ar fi întors la nevasta lui sau pentru că s-a terminat ceva. Ci pentru că timpul a trecut, ne-a modelat, și am înțeles că ne-am oferit exact ce trebuia, când aveam cea mai mare nevoie.
Dacă m-aș întoarce în timp, aș face la fel? Da.
Pentru că am fost amanta lui, dar mai ales… am fost femeia care și-a permis să simtă, să trăiască, să greșească și să nu regrete.
