Sui treptele în grabă și-mi arunc privirea pe numerele ușilor care îmi ies în cale. Aproape că nu simt aerul ce-mi abundă în plămâni din cauza nerăbdării. Culorile dispar și ele din atenția ochilor, se pitesc într-un întuneric desăvârșit și ajung să caut lanterna telefonului și să orbecăiesc căutând numărul 69.
Când am plecat de acasă m-am gândit la toate detaliile, la flori, la cravată, la pantofii ce obligatoriu trebuiau să strălucească și, evident, la dunga pantalonilor mei de stofă pe care i-am asortat cu un sacou elegant. O carte acompania florile și o cutie de bomboane scumpe mă deranja de pe la o vreme și mă determina să mă întreb dacă tot efortul acesta era necesar. M-ar fi primit și fără aceste mici detalii? S-ar fi uitat cu aceiași ochi la mine? Aș fi fost același norocos? Habar nu am, nici măcar nu sunt interesat de aflarea răspunsurilor, tot ce-mi doresc este să ajung mai repede alături de ea și, în acest context, nu văd decât artificii, așternuturi și, evident, o asigurare din partea ei că se va căsători cu mine.
Am 40 de ani și nu vreau să fi trăit de pomană, am vârsta la care încă mai urc cu maximă viteză către numărul 69, către apartamentul pus special acolo, la înălțime, spre a testa nivelul la care se află dorința și pasiunea în compania cărora mă zbat.
Însă ea, ce să vezi, ce să mai înțeleg, ce să mai fac, se giugiulea cu altul, cu unul ajuns înaintea mea, cu un profitor ce împlinise săptămâna trecută 50 de ani și care era, desigur, o nouă cucerire. Artificii, așternuturi, asigurare… 40 de ani de pomană!
Acum cobor treptele în grabă și-mi arunc privirea pe numerele ușilor ce-mi ies iar în cale. Coborârea mi se pare firească, dar inima îmi bate în piept cu o tristețe absurdă, cobor și capul și las numerele să se irosească nestingherite în drumul pe care nu îl intuisem, nu-l bănuisem. Artificii…
