Aspen, 2008. O petrecere luxoasă, vin scump, conversații politicoase. Într-un colț, un bărbat în vârstă și bogat o întreabă pe Rebecca Solnit, deja o istorică și scriitoare apreciată, la ce lucrează. Ea menționează cartea recent publicată despre Eadweard Muybridge, fotograful revoluționar.
Fața lui se luminează. „Ai auzit de cartea extraordinară despre Muybridge care a apărut anul acesta?” Înainte ca ea să apuce să răspundă, el începe să explice cât de revoluționară este și cât de importantă, insistând că ea ar trebui să o citească. Prietena ei intervine: „Aceasta este cartea ei.” Bărbatul continuă să vorbească, convins de propria autoritate. Abia la a treia intervenție se oprește, fără să ceară scuze, doar schimbând subiectul.
Rebecca pleacă acasă și scrie un eseu intitulat „Men Explain Things to Me” – un text care va oferi milioane de femei un cuvânt pentru experiența lor de-o viață: mansplaining. Dar eseul nu era doar despre un bărbat pompos de la o petrecere. Era despre un tipar pe care ea îl observase toată viața: bărbați care explică femeilor lucruri pe care ele deja le cunosc, vorbind cu autoritate nejustificată și presupunând că știința lor e superioară, chiar și în fața dovezilor contrare.
„Bărbații îmi explică lucruri și acum. Și niciunul nu a cerut scuze pentru că mi-au explicat greșit ceva ce eu știam deja,” scria ea. Femei din întreaga lume s-au simțit înțelese. În câțiva ani, „mansplaining” a intrat în Oxford English Dictionary – un fenomen vechi de secole primea în sfârșit un nume.
Dar geniul lui Rebecca Solnit merge mai departe. Ea nu doar a semnalat un comportament enervant; a dezvăluit structura din spatele lui. În cărțile ei, arată cum bărbații au creat standarde pe care le puteau atinge și le-au prezentat drept universale. Manualele de istorie sunt „Istorie” – dar sunt, în mare parte, despre bărbați. Literatura „mare” este plină de autori bărbați, iar literatura femeilor devine o subcategorie. Filosofia universală e aproape complet masculină, astfel încât gândirea femeilor este catalogată drept emoțională sau subiectivă. Experiența „umană universală” era, de fapt, experiența masculină deghizată în adevăr neutru.
Întrebarea ei cea mai puternică: ce-ar fi dacă am refuza să mai acceptăm asta? Regulile nu mai par inevitabile sau naturale; sunt alegeri făcute de cei aflați la putere. Iar alegerile pot fi contestate.
Rebecca demolează și mitul conform căruia tăcerea înseamnă pace. În „The Mother of All Questions” examinează întrebările constante care li se pun femeilor: de ce nu ai copii? De ce nu zâmbești mai mult? De ce ești atât de supărată? Acestea nu sunt curiozități inocente, ci instrumente de control, modalități de a controla alegerile, emoțiile și existența femeilor. Când femeile răspund sincer, sunt percepute ca generatoare de conflict. Solnit arată însă adevărul: conflictul a existat întotdeauna, doar că era invizibil pentru că o parte fusese redusă la tăcere. „Întrebarea nu este de ce sunt femeile furioase. Este de ce nu suntem mai furioase?”
Forța ei vine din tonul precis, literar, calculat. Nu strigă, nu se enervează; dezvăluie cu claritate și dovezi. Această calmă acuratețe face imposibilă ignorarea ei fără a-ți recunoaște propriile prejudecăți. Inegalitatea devine atât de evidentă încât a o contesta înseamnă a admite că profiți de ea.
Și, deși documentează violența și ștergerea femeilor, scrisul ei nu disperă. În „Hope in the Dark”, ea scrie că speranța nu e un bilet la loterie de strâns pe canapea, ci o secure cu care deschizi uși în situații de urgență. Ea arată victorii feministe reale – legi schimbate, atitudini modificate, voci amplificate – demonstrând că rezistența funcționează.
De ce contează Rebecca Solnit: fiecare dată când cineva spune „stop mansplaining”, folosește un termen pe care ea l-a popularizat. Fiecare dată când cineva pune la îndoială universalitatea unui standard „neutru”, aplică logica ei. Fiecare dată când cineva refuză să accepte tăcerea ca pace, urmează exemplul ei. Ea ne-a oferit cuvinte pentru ceea ce deja simțeam, iar cuvintele sunt punctul de plecare al schimbării.
Bărbatul de la petrecerea din Aspen nu avea habar că momentul lui banal va deveni celebru. Credea că oferă informații importante unei femei care, evident, avea nevoie de expertiza lui. În realitate, a devenit exemplul perfect recunoscut de milioane. Rebecca Solnit a transformat tăcerea forțată într-o voce imposibil de ignorat. Odată ce poți da un nume unei experiențe, o recunoști peste tot. Și odată ce o recunoști, poți începe să o demontezi. Aceasta nu e doar scriere. Este revoluție, propoziție cu propoziție.
