E o transformare subtilă, dar uriașă. Întâi faci sex ca să-l cucerești. Apoi ca să-l păstrezi. Apoi ca să nu se uite la alta. Apoi, poate, nici nu mai faci, dar îți spui că așa e viața în doi. Și într-o zi, te trezești și îți dai seama că te-ai uitat pe tine. Că trupul tău a fost o monedă de schimb. Că plăcerea ta era doar un ecou al dorinței lui.
Pentru multe femei, dorința nu a fost niciodată a lor. Le-a fost cultivată de privirea bărbatului, de aprobare, de iubirea condiționată. Au învățat să se dezbrace, dar nu să se deschidă. Au învățat să performeze, dar nu să simtă. Și sexul a devenit un ritual al fricii, nu al plăcerii. O tăcere dureroasă în care corpul strigă „ajunge”, dar gura șoptește „încă puțin, poate îl țin”.
Dar vine un moment. O tăcere. Un oftat. O atingere care nu mai doare. Și simți: corpul tău ți se întoarce. Nu mai e despre el. E despre tine. Despre bucuria de a fi vie. De a simți. De a-ți locui pielea cu blândețe, cu joacă, cu foc.
E momentul în care te atingi fără vină. În care nu mai ai nevoie de un motiv să-ți iubești sânii, coapsele, imperfecțiunile. În care descoperi că tu ești sursa. Că dorința nu vine din afară, ci dintr-un colț uitat al inimii tale unde n-ai mai pășit de ani.
Sexul făcut din frică e rigid. Încordat. Uneori, ne dăm trupul când de fapt ne refuzăm sufletul. Alteori, ne lăsăm atinse, dar nu pătrunse. Ne mințim cu gemete și tăceri. Pentru că undeva, în spate, e gândul: „dacă nu-l mai atrag, pleacă”.
Dar când ajungi să te iubești pe tine, nu mai faci sex ca să oprești pe cineva. Îl faci ca să te exprimi. Ca să te regăsești. Ca să te bucuri. E un alt limbaj al intimității. Nu mai e o strategie. E o celebrare. Nu mai e un gest de loialitate. E un act de prezență.
Femeia care își iubește trupul nu face sex din vină. Nici din nevoie. Ci din plăcere. Din curiozitate. Din libertate. Și atunci, nu mai contează cât de des, sau cât de lung, sau cât de exploziv. Contează că nu mai ești o fantomă în propriul corp. Contează că te alegi pe tine. Contează că nu te mai dai pe bucăți în speranța că cineva te va reconstrui.
Și când ești bine cu tine, corpul tău devine templu, nu monedă. Nu mai întrebi: „Oare m-a dorit?”. Ci te întrebi: „M-am dorit eu pe mine în prezența lui?”.
Și dacă răspunsul e da… atunci, iubire, ai început să te vindeci.
Nu mai faci sex ca să rămână. Îl faci pentru că tu ai rămas. Cu tine.
