La douăzeci de ani mi se părea că viața are răbdare cu mine. Că totul se poate amâna, că iubirea vine oricum, că prieteniile sunt eterne și că nu există greșeli cu adevărat definitive. Trăiam cu iluzia că timpul îmi aparține, că oamenii rămân, că eu însămi voi fi mereu aceeași. Acum, privind înapoi, aș vrea să-i spun acelei fete naive câteva lucruri pe care le-am învățat pe pielea mea.
Aș vrea să fi știut că oamenii nu pleacă pentru că nu ești suficientă, ci pentru că ei nu au capacitatea să rămână. La douăzeci de ani am confundat plecarea cu un verdict. Credeam că dacă cineva se îndepărtează, vina e a mea. Îmi puneam în cârcă toate lipsurile și mă rupeam în bucăți ca să devin ce voiau ceilalți. Ani mai târziu am descoperit că uneori oamenii te pierd chiar și când îi iubești corect. Nu pentru că ai făcut ceva greșit, ci pentru că drumul lor nu mai are loc pentru tine.
Aș vrea să fi știut că trupul meu nu e un teren de joacă pentru cine prinde curajul să-l revendice, ci o casă sfântă. La douăzeci de ani am confundat validarea cu iubirea. Am zis da de teamă să nu par rigidă, am zis da de teamă să nu plece, am zis da când sufletul meu urla nu. Acum știu că sexul nu e dovadă de iubire, ci uneori doar dovadă de foame emoțională. Și că nu există nimic mai dureros decât să-ți trădezi propriul corp doar ca să ții pe cineva lângă tine.
Aș vrea să fi știut că prieteniile nu sunt indestructibile. La douăzeci de ani mă juram că prietenele mele vor fi alături la nunți, la botezuri, la bătrânețe. Azi, unele dintre ele îmi dau like din când în când, iar cu altele nu am mai schimbat o vorbă de ani de zile. Prieteniile adevărate rezistă, dar multe altele sunt doar punți temporare care se prăbușesc odată ce drumurile se bifurcă. Și nu e un eșec. E doar ritmul vieții.
Aș vrea să fi știut că nu ești obligată să ai totul rezolvat până la treizeci. La douăzeci de ani aveam impresia că există un grafic invizibil: să termini facultatea, să te angajezi, să te măriți, să faci copii. Orice întârziere părea un eșec personal. Acum îmi dau seama că viața nu e o cursă cu cronometru și că fericirea nu se măsoară în deadline-uri sociale. Fiecare are un timp al său, un ritm unic.
Aș vrea să fi știut că tăcerile dor mai mult decât certurile. La douăzeci de ani am tăcut de frică, de rușine, de dorința de a nu pierde. Credeam că dacă nu spun ce simt, dacă mă adaptez, voi păstra liniștea. Am descoperit mult prea târziu că liniștea aceea e falsă, că doare infinit mai mult decât orice ceartă. Că nevoia de a fi înțeleasă nu e moft, e vitală.
Aș vrea să fi știut că frumusețea nu stă în kilograme sau în brandurile de pe haine, ci în felul în care te porți cu tine. Am risipit ani criticându-mi corpul în oglindă și comparându-mă cu altele. Dacă aș putea să mă întorc, mi-aș îmbrățișa coapsele, vergeturile, imperfecțiunile și le-aș spune: voi sunteți harta mea, drumul meu. Și nu există frumusețe mai mare decât aceea de a fi autentică.
Aș vrea să fi știut că nu toți oamenii pe care îi iubești merită să rămână. Am avut relații în care am confundat haosul cu pasiunea și lipsa de respect cu intensitatea. La douăzeci de ani mi se părea romantic să sufăr pentru cineva. Acum știu că dragostea adevărată nu te face să te pierzi, ci să te regăsești.
Aș vrea să fi știut că viața se schimbă radical după fiecare cădere. Că vei iubi din nou, că vei pierde din nou, dar de fiecare dată altfel. Că nu există final definitiv, ci doar un nou început. Și că fiecare rană pe care ai simțit-o ca fiind fatală devine, cu timpul, o cicatrice care te face mai puternică.
Poate că nu aș fi ascultat aceste adevăruri la douăzeci de ani. Poate că eram prea sigură că le știu deja pe toate. Dar azi, dacă aș putea să mă privesc pe mine cea de atunci, i-aș zâmbi și i-aș spune: „Nu te teme, fată dragă. Tot ce crezi că te rupe acum te va construi. Și viața nu e niciodată așa cum o planifici, dar e întotdeauna așa cum trebuie.”
