Aoleu, ce sacrilegiu să-ți mai permiți, femeie, pe aceste meleaguri în care „bărbatul e stâlpul casei” și, vai de mine, și când cade, tot în capul tău cade. Ai divorțat? E ca și cum ai fi zgâriat fața icoanei cu unghia ta lăcuită, ca și cum ai fi cutezat să-l contrazici pe Zamolxe însuși, în vreme ce el îți dădea indicații prețioase de la masa cârciumii, între două sticle de vin la pet, cu dop reciclat.
În România, unde „masculul invincibil” încă își ascute mustața în oglinda retrovizoare a Daciei 1310, femeia divorțată este tratată ca un fel de oaie rătăcită, dar nu dintre cele pe care le cântă Miorița, ci dintre cele care au cutezat să sară gardul. Pe plaiurile mioritice, oaia e încă obiect de adorație – blândă, tăcută, mereu în turmă, mereu cu capul plecat. Dar femeia? Ea trebuie să învețe lecția oiței cuminți: „rabdă, maică, rabdă, că așa e la noi, bărbatul e mai nervos, mai ridică și el vocea, mai scapă și el pumnul, dar ce vrei? Să divorțezi? Vai de tine, rămâi cu rușinea pe frunte, ca stigmatul lui Cain.”
Căci, vedeți dumneavoastră, în satul patriarhal românesc, masculul invincibil e o făptură mitologică: un amestec de dac liber, haiduc de codru și zmeu care își trage puterea din micile dictaturi domestice. El nu plânge, el nu greșește, el nu se spală întotdeauna pe dinți, dar e „bărbat adevărat”. El poate să aibă două amante, trei pahare în plus și patru datorii la bancă, dar rămâne invincibil, pentru că societatea îl absolvă, îi pune aureola pe creștet și îl trimite înapoi la birt, cu binecuvântarea comunității. Pe când ea, sărmana divorțată, devine brusc subiect de bârfă, de judecată publică, de morală colectivă. I se face inventarul ridurilor, al rochiilor prea strâmte, al picioarelor încă frumoase, dar prea îndrăznețe. Devine „femeia ușoară”, „femeia care n-a știut să țină un bărbat”, „femeia vinovată de propria soartă”. Ca și cum căsnicia ar fi o olimpiadă în care ea e mereu la proba de anduranță, iar el e doar la deschiderea festivă, cu torța în mână și berea în cealaltă.
Și ce ironie amară, căci tot la noi, în Carpați, divorțata e mai puțin respectată decât oaia! Oaia e venerată, oaia are baladă, oaia are brânză în piață și loc în mit. Dar femeia care iese din turmă? Este sortită excomunicării. Oaia e iubită chiar și după ce a murit, în timp ce divorțata trebuie să-și justifice, zi de zi, respirația. Și aici se vede tragicul ridicol al „masculului invincibil”.
În realitate, e invincibil doar în fața propriei imagini din oglindă. Îi tremură genunchii când trebuie să-și facă declarația de impozit, îl apucă amețeala când copilul are febră și e musai să ajungă la urgențe, dar își păstrează coroana de erou, căci, nu-i așa, femeia „e de vină că n-a știut să-l liniștească”. Dacă Aristofan ar fi scris astăzi o comedie despre România, ar fi pus femeile divorțate pe scenă, îmbrăcate în togi moderne, cu poșete lucioase și o ironie iute ca piperul, ridicându-se din ruinele morale ale satului patriarhal și râzând în nasul acestui „zeu local” cu burtă de mici și coroană de plastic de la bere. Ar fi spus, cu glasul Lysistratei renăscute: „Mai bine singură decât să fiu oaia voastră preferată!”
Pamfletul acesta, dragă cititorule, nu e un strigăt de furie, ci o oglindă. O oglindă în care se vede că, pe aceste meleaguri, nu femeia divorțată e rușinea, ci prejudecata care o înlănțuie. Și cât timp masculul invincibil va continua să-și plimbe invincibilitatea printre mese de șpriț și bancuri de mahala, femeia va rămâne, paradoxal, singura care are curajul să înfrunte ridicolul și să spună: „Am divorțat! Și ce dacă?!” Țara asta a învățat să cânte despre oi mai mult decât despre femei, dar poate că a venit timpul ca, din balada Mioriței, să se nască o nouă strofă, una care să spună că nu numai mioara se cuvine jelită și iubită, ci și femeia care a refuzat să mai fie parte din turmă.
