Un pamflet despre longevitate, amintiri selective și adevăruri cosmetizate
Ah, vârsta de 50! Acel moment glorios când hormonii încep să tacă precum parlamentarii în vacanță, când oglinda devine mai degrabă o prietenă resemnată decât o judecătoare implacabilă, iar trecutul — ah, trecutul! — capătă dintr-odată arome de Bordeaux vechi, cu nuanțe de legendă și note fine de exagerare.
Până la 50 de ani, femeile sunt fapte; după 50, ele devin epopei. Dar ce se întâmplă cu epopeile când cronicarul moare și martorii încep să părăsească decorul? Statisticile, acei contabili neînduplecați ai sorții, ne spun fără pic de galanterie: femeile trăiesc mai mult decât bărbații. Cu cinci, cu șapte, uneori chiar cu zece ani. Asta înseamnă că, în teatrul vieții, ele trag cortina, ele sting lumina și ele scriu ultimele rânduri ale piesei. Și, odată cu fiecare an în plus, se mai stinge un martor. Se mai șterge o memorie concurentă. Se mai eliberează un loc în loja de onoare a adevărului personal. Un fost soț s-a dus — infarct, diabet, vin și regret. Un fost iubit a făcut infarct la pescuit, cu undița-n mână și minciuna în buzunar. Altul a murit într-o excursie cu soția “oficială” și n-a mai apucat să clarifice dacă a iubit-o mai mult pe Margareta sau pe Mihaela. Dar ce mai contează? Margareta e vie, Mihaela, nu. Margareta povestește. Și cum nimeni n-o poate contrazice… adevărul e ce spune Margareta.
În acest peisaj devine evident: memoria femeii mature nu e doar un depozit de amintiri, ci un atelier de restaurare, un muzeu în care tablourile trecutului se recondiționează în funcție de vizitatori, de sezon și, desigur, de interes. Nu e minciună, Doamne ferește! E curaj estetic, e dramaturgie în lipsa distribuției complete. Cum zicea și Seneca, “veritas nunquam perit” — dar, vorba aia, uneori se duce în excursie fără telefon mobil. Așa se face că, după 50 de ani, femeile devin ultimele paznice ale poveștii. “Cu George? Ah, pe el l-am lăsat eu, dragă, nu mă mai stimula intelectual. Nu știa cine e Hegel!” Cine să o contrazică? George e demult în cimitirul Eternitatea, iar familia lui tace — din bun-simț, sau din groază. “Pe Andrei l-am refuzat eu, era mult prea gelos.” În realitate, Andrei plecase cu colega de birou, dar între timp colega are Alzheimer și Andrei e în urna cu capac de argint.
Încet-încet, femeile rămân singurele șoferițe pe autostrada amintirilor. Bordul lor e plin de lumini interioare, dar martorii — acei indicatori enervanți care semnalează scurtcircuitul adevărului — au început să se stingă. Nimeni nu le mai poate opri, nimeni nu le mai întreabă dacă au trecut pe roșu, dacă au luat-o pe contrasens sau dacă au spus întotdeauna tot adevărul și nimic altceva decât adevărul.
Adevărul, după 50 de ani, devine o reminiscență domestică, un soi de bonus de longevitate, o mică rentă narativă pentru femeia care a supraviețuit iubirilor, bărbaților, menopauzei și chiriilor prea mari. Adevărul devine un colier de perle imperfecte — fiecare perlă e o amintire, dar șiragul e montat după gustul celei care-l poartă. Dacă-l privești din față, pare simetric. Dacă te uiți mai atent, observi că lipsesc una sau două… sau că unele sunt din plastic. Dar ce mai contează? Frumusețea nu e în autenticitate, ci în poveste.
Bărbații, bieții bărbați, dispar ca niște aburi dintr-o ceașcă de ceai uitată pe pervaz. Unii pleacă devreme, alții dispar emoțional cu mult înainte să le cedeze inima. Ei nu lasă urme, ci doar nume pe niște fotografii decolorate și câteva replici pasive în amintirile celor care i-au supraviețuit. Femeile însă înfloresc în această tăcere masculină, găsind în ea scena perfectă pentru a-și reedita propria viață, ca o revistă glossy de amintiri trunchiate și glorioase. “Eu am fost mereu aleasă, dragă. Întotdeauna am fost adorată. Erau înnebuniți după mine.” Poate au fost, poate nu. Dar cine mai e acolo să spună altceva? Nici unul dintre cei implicați, ci doar ele — reginele rămase pe câmpul de luptă, fluturând steagul victoriei în vântul uitării. Și nu, nu e vorba de manipulare, ci de reconfigurare elegantă. O formă de justiție poetică. “Doar eu mai știu cum a fost cu adevărat.” Asta e remunerația supremă: dreptul de a decide ce înseamnă “cu adevărat”.
Adevărul devine o proprietate personală, transmisibilă doar în conversații cu prietene la cafea, sau în spovedanii lirice de seară, cu pisica în brațe și un pahar de vin roșu pe măsuța din lemn masiv. Căci, vorba lui Platon: “adevărul e în sufletul fiecăruia, dar trebuie să ai răbdare să-l scoți la lumină.” Și cum martorii lipsesc, iar sufletul e o cameră de eco poetică, lumina aceea e difuză, caldă și… perfect feminină.
