Să mă explic. Prin ușa din față intră soțul meu, cu pașii lui grei, așezați, cu respirația ușor obosită după o zi de muncă. Prin ușa din spatele casei intră amantul meu, cu nerăbdare, cu mirosul de fum de țigară și parfum scump, cu un zâmbet care îmi promite nopți de foc. Două intrări, două lumi, doi bărbați. Eu la mijloc, prinsă între ordinea și haosul vieții mele, între liniștea pe care nu o pot abandona și nebunia pe care nu o pot refuza.
Nu am ales să fiu așa. Sau poate că da, într-un fel inconștient. Dar ceea ce simt pentru fiecare dintre ei mă consumă și mă hrănește deopotrivă. Soțul meu este bărbatul care m-a învățat ce înseamnă stabilitatea, mâna pe care mă pot sprijini oricând. Îl privesc și văd construcția unei vieți: rate plătite la timp, mesele de duminică, fotografia noastră de pe raft. În prezența lui mă simt protejată, chiar și atunci când mă sufocă rutina. El e familia, el e rădăcina.
Dar apoi există celălalt. Amantul. Cu el nu există nimic previzibil. Doar febra atingerilor, senzația că trăiesc la limită, că timpul se comprimă și explodăm împreună. Nu vorbim despre facturi, despre ce trebuie reparat prin casă sau despre cine duce gunoiul. Vorbim despre dorințe interzise, despre cum se simte pielea mea sub a lui, despre cum e să rupi, măcar pentru câteva ore, cătușele vieții așezate. El e focul, el e visul.
Am încercat să mă mint că va fi doar o etapă. Că va veni un moment în care unul dintre ei va câștiga, iar eu voi închide ușa celeilalte povești. Dar adevărul crud este că nu vreau să aleg. Îmi iubesc soțul cu recunoștința unei femei care a fost ținută de mână în cele mai grele clipe. Îmi iubesc amantul cu pasiunea oarbă a unei femei care descoperă în sfârșit libertatea din trupul ei. Sunt două iubiri diferite, dar ambele reale.
Moral, probabil sunt vinovată. Mulți ar spune că sunt slabă, egoistă, incapabilă să fiu loială. Dar cine poate vorbi despre loialitate când inima se împarte în două sensuri atât de diferite? În brațele soțului simt siguranța unui port. În brațele amantului simt nebunia mării deschise. Cum aș putea să trăiesc doar cu una dintre aceste experiențe? Cum să renunț la stabilitatea care îmi dă puterea să exist și la pasiunea care îmi dă puterea să simt?
Sunt femei care își aleg rolul și rămân fidele unei singure iubiri. Eu nu sunt una dintre ele. Eu trăiesc cu amândoi, în același timp, cu frica permanentă că zidul se va prăbuși, dar și cu exaltarea secretă că încă reușesc să jonglez. O jonglerie dureroasă, dar vie.
Și poate că într-o zi voi plăti scump pentru acest joc dublu. Poate voi pierde tot. Dar până atunci, în fiecare seară aud aceeași poveste repetată: prin față intră soțul, prin spate intră amantul. Iar eu mă întreb în tăcere: ție cum îți place?
