Iată-mă, împinsă fără milă peste vârsta de 50 de ani. Și nu, nu e vorba doar de un alt număr. E vorba de ultima frontieră, un fel de zona interzisă a vieții, unde colagenul se retrage în exil și menopauza se instalează ca un conducător benevol și arogant. Da, la 50 de ani, am pășit în teritoriul necunoscut al bătrâneții. Sau așa spun unii, dar să nu fim atât de pesimiști.
Prima senzație pe care o ai la vârsta asta e că timpul își bate joc de tine. Mai ieri erai tânără și neîngrădită, iar acum îți dai seama că s-au scurs decenii întregi, iar tu încă încerci să înțelegi cum funcționează noul model de telefon. Pentru că, nu-i așa, gadgeturile astea moderne sunt la fel de confuze precum legenda lui Google Maps.
Și apoi avem acea minunată experiență numită menopauză. Îmi place să o numesc „vacanța fără sfârșit” pentru hormonii mei. Acea perioadă în care simți că trăiești pe marginea unui vulcan activ, cu bufeuri care îți dau senzația că stai pe o plajă exotica, dar fără cocktailuri și fără bărbați chipeși care să îți aducă umbrela. Sunt zile în care transpirația e la modă, iar tu ești o adevărată expertă în reglarea termostatului la maxim, pentru că da, așa se face când ești învăluită în propriul tău incendiu hormonal.
Dar, hei, să nu uităm de minunata transformare fizică. Părul devine un amestec confuz de nuanțe de gri, iar ridurile se instalează ca niște invitați nepoftiți la petrecerea ta personală. Și acel surplus de greutate care pare să se așeze confortabil pe abdomen, ca și cum și-ar fi rezervat pe furiș un loc la premieră. Niciun regim sau cremă antirid nu pare să fie în stare să țină pasul cu această conspirație împotriva frumuseții și a tinereții duse.
Și, bineînțeles, există și acea minunată senzație de a fi ignorată. În loc să primești complimente, devii invizibilă. Oamenii îți vorbesc ca și cum ai fi deodată pierdută în timp, într-o epocă uitată în care încă se mai foloseau dischete și telefoane fixe. Dar nu ne lăsăm doborâte de asta, nu? Suntem doar mai bătrâne, pardon, mai în vârstă, nu mai puțin minunate.
Deci, iată-mă la 50 de ani, traversând această ultimă frontieră cu un zâmbet ironic pe buze și un sac întreg de șervețele pentru a șterge urmele bufeurilor și a dezbaterilor existențiale despre rostul vieții. Pentru că, până la urmă, bătrânețea asta e doar o altă etapă a vieții, asezonată cu umor proaspăt și o perspectivă ironică. Să le trăim cu stil și să lăsăm amintirile să rătăcească în labirintul nostalgiei!
