José „Pepe” Mujica, fostul președinte al Uruguayului și unul dintre cei mai atipici lideri politici ai lumii, a murit la vârsta de 89 de ani, după o luptă de luni de zile cu un cancer esofagian. Omul care spunea că „săraci nu sunt cei care au puțin, ci cei care doresc mult” a trăit și a murit cu demnitatea blândeții și a simplității — două virtuți pe care le-a cultivat până în ultima clipă.
Într-o epocă a liderilor cu costume scumpe și coloane oficiale interminabile, Mujica a ales alt drum. Un drum bătătorit cu bocanci plini de noroi, o viață trăită într-o fermă modestă din Rincón del Cerro, nu în palatul prezidențial. A refuzat fastul și a ales să conducă un Volkswagen Escarabajo albastru. Să doneze două treimi din salariu. Să-și petreacă duminicile la grădinărit, nu în întâlniri cu elita. Într-o lume ce confundă puterea cu prestigiul, Mujica a reînvățat politica smereniei.
A devenit un reper global în 2012, la conferința ONU pentru Dezvoltare Durabilă de la Rio+20. Acolo, cu voce calmă și privirea tăioasă a omului care a văzut moartea de aproape, a întrebat retoric: „Ce se va întâmpla în ziua în care indienii vor avea același număr de mașini pe familie ca germanii?” În plin avânt al consumismului planetar, Mujica vorbea despre limite, despre ecologie, despre fericirea care nu se măsoară în obiecte noi. A fost, fără îndoială, primul lider al „valului roz” latino-american care a adus conservarea mediului în centrul agendei politice — mult înaintea altora, precum Lula da Silva sau Hugo Chávez.
Născut în 1935, într-o familie modestă de agricultori de lângă Montevideo, Mujica a fost mereu fiul pământului. Chiar și când ajunsese președinte (2010–2015), continua să își conducă tractorul, să planteze flori și să îngrijească animalele. Alături de soția sa, Lucía Topolansky, fostă și ea luptătoare de gherilă, a format un cuplu care părea desprins din altă lume: tandri, discreți, fără orgolii, mereu printre oameni.
Nu a fost un sfânt. A fost criticat pentru lipsa unor reforme structurale în educație, pentru episoade de corupție în cercul apropiat. Dar imaginea lui a rămas cea a unui bătrân în trening, cu mâinile băgate în buzunare și părul alb în vânt, care prefera să mănânce înghețată într-un local modest decât să participe la recepții diplomatice. În casa lui, pe pereți, nu stăteau portrete oficiale, ci fotografii cu Manuela — cățeaua lui cu trei picioare, prietena credincioasă care a trăit mai bine de 20 de ani.
Într-un interviu recent, întrebat ce simte în fața morții, Mujica a răspuns cu acea înțelepciune care nu poate fi mimată: „Moartea este poate ceea ce dă valoare vieții. Este o luptă pe care o vom pierde mereu, dar pe care o înfruntăm cu iubire.”
Pepe Mujica nu a lăsat în urmă doar legi sau discursuri. A lăsat un model de a fi în politică: autentic, uman, profund. A dovedit că se poate guverna o țară fără a te guverna vanitatea. Că se poate lupta pentru justiție socială fără a pierde contactul cu pământul, cu soarele, cu omul simplu. A fost o lecție vie, nu doar pentru America Latină, ci pentru lumea întreagă.
Și poate că, așa cum spunea despre Papa Francisc — „pentru mine, ca ateu, Papa a fost o revelație și sper că va continua să schimbe Biserica” —, și el a fost o revelație: un președinte care, în loc să ne cucerească prin putere, ne-a câștigat prin modestie.
sursa: https://www.abc.es/internacional/
