Nu pentru că mai vreau să-l prind cu alta. Nu pentru că mă mai interesează ce face. Ci pentru că nu știu cum să-mi iau mâinile de pe el. Chiar și digital. Chiar și cu inima țăndări. E ceva profund ironic în faptul că, deși nu mai vorbim, știu în continuare ce postează, ce urmărește, unde călătorește, cu cine râde. M-am transformat într-o fantomă invizibilă care bântuie prin like-urile lui, cu speranța tăcută că o să vadă că sunt încă acolo. Că poate o să simtă ceva. Orice.
Despărțirile moderne nu mai sunt despre uși trântite și bagaje în fața liftului. Sunt despre parole care nu se schimbă, urmăritul conturilor reciproce, stories pe care le postezi în speranța că o să le vadă și o să înțeleagă. E o prelungire a relației, într-o dimensiune digitală în care trăim în continuare alături, dar separați.
Când mi-a zis că nu mai simte nimic, ceva din mine a amorțit. Nu era doar un verdict asupra relației, era o sentință asupra propriei mele identități. Pentru că femeia care eram atunci trăia pentru acea relație. A iubi pe cineva care se golește de tine e o formă sofisticată de sinucidere emoțională.
Dar n-am avut curajul să-l șterg. Să-l blochez. Să-i dau unfollow. Pentru că în acele mici gesturi aparent banale se ascunde o întreagă filozofie: renunțarea definitivă. Și uneori, durerea de a te desprinde e mai mare decât durerea de a rămâne în umbră.
Poate că o parte din mine speră încă să se întoarcă. Poate că o altă parte vrea doar să înțeleagă cum a fost posibil să plece așa. Sau poate că nu e vorba despre el, ci despre mine. Despre femeia care învață, pentru prima oară, că iubirea nu se poate forța. Nici controla. Nici spiona.
Într-o zi o să-i uit parola. N-o să-l mai caut printre oameni, printre postări, printre semne. Dar până atunci, mă las în voia acestui proces murdar, nedemn, dar profund uman. Pentru că și vindecarea are nevoie de runde repetitive de nevindecare.
Și poate că atunci când chiar nu voi mai simți nimic, nici măcar nu-mi voi mai aminti că am știut vreodată parola.
