Mi-am potrivit ceasul și l-am pus la mână, azi nu aveam voie să ajung târziu, azi, pentru prima dată în viața mea, depindeam de cineva. O să fiu punctual, mi-am spus, o să impresionez și o să obțin acel post.
În timp ce-mi făceam nodul cravatei, mi-am amintit de cartea ei de vizită. O pusesem în buzunarul din spate al pantalonilor. Instinctiv, am dus o mână spre acel buzunar și, preț de o secundă, mi-a înghețat sufletul. Nu o simțeam, nu mai era acolo! Am încremenit, acum eram pierdut, nu învățasem adresa pe de rost și nu știam unde trebuie să ajung.
Cu toată părerea de rău, mi-am aruncat cravata, mi-am dat ceasul jos și l-am așezat pe noptiera patului, cu tot regretul din lume, mi-am luat echipamentul de sport și am ieșit afară la o alergare ușoară. După câteva sute de pași, m-am oprit să-mi trag sufletul. Mă gândeam tot acolo și înțelegeam că am pierdut enorm. Priveam practic în gol, priveam și parcă mă vedeam acceptat, primit în echipa ei, invidiat de colegi pentru că eu eram preferatul, eu eram iubitul, eu eram acolo și mă ocupam de toate problemele ei.
Am privit atât de departe, încât am ajuns să o văd, mă așteptase preț de jumătate de oră în birou și, nervoasă pentru că nu am apărut, și-a pus echipamentul de sport și a ieșit în parc la o alergare. Acolo a privit în gol până privirile noastre s-au intersectat.
Mă acceptase în postul liber și în viața ei, mă privea cu admirație și mă dădea exemplu colegilor de birou. Devenise șefa pe care o ascultam, devenise stăpâna mea și, privindu-ne ochi în ochi, am început să alergăm împreună.
Exact atunci a trebuit să sune, să strice filmul, să distrugă gândul, visul… Se făcuse dimineață și eu eram tot acolo, pe punctul de plecare, acolo de unde ieșeam în fiecare dimineață singur, fără pereche, supărat și abătut pentru că nu reușisem să-mi găsesc pe cineva. Da, încă o zi fără o ea, încă 24 de ore cretine în care visez cu ochii deschiși, încă o sumedenie de pași purtați spre un parc imaginar și încă o întoarcere acolo unde doar singurătatea există cu adevărat.
Oare unde ești? Oare exiști? Ce am făcut greșit?
Alo, voi toți acei oameni singuri, alo, voi cum rezistați? Voi cu ce ați greșit? Pe voi nu vă doare singurătatea? Pe mine mă sufocă… Dincolo de noi, există perechi, dincolo de noi, cei singuri, există iubire, dincolo de renunțare, există speranță. Poate că singurătatea este doar o etapă intermediară, una în care suntem șlefuiți spre a încăpea doi câte doi în același pat, poate că singurătatea este o pastilă ce trebuie consumată spre a produce ca efect împerecherea.
Omul a fost construit din bucăți! Oare unde este jumătatea mea?
Mi-am potrivit ceasul, am ridicat ciocanul și l-am spart! Fericirea mea nu depinde de el…
