Sunt însurat, dar, în realitate, mă simt singur, sunt însurat, dar cred că am ales greșit. Suntem, practic, doi străini, doi oameni care nu au nimic în comun. Ne-am întâlnit întâmplător și cred că ne-am grăbit când am decis să ne căsătorim. Acum suferim amândoi și ne este frică să recunoaștem.
În primul rând, nu avem aceeași pregătire, ea a făcut mai multe facultăți, eu nu am fost în stare să îmi iau bacul. Provenim din medii diferite, eu vin de la țară, ea vine de la oraș. Ai ei sunt bogați, ai mei sunt săraci, ea are mulți prieteni, eu sunt un singuratic, ea vorbește două limbi străine, eu cunosc câteva limbi străine de relația noastră, dar sunt limbile femeilor cu care am ieșit fără să știe ea. După cum vedeți, suntem exact ca apa și uleiul, nu ne amestecăm, dar ne-am luat, suntem ca apa și uleiul puși într-un bidon și nu putem evada pentru că bidonul nostru se numește societatea modernă, societatea capabilă să ne arate cu degetul și să ne hulească pentru că, nu-i așa, un divorț este rușinos, este o pată în existența noastră, este ceva rău.
La mine la țară, așa era, când divorțai, te arăta toată lumea cu degetul. Mai avem o problemă, nu vrea să-mi facă copii, spune că, dacă naște, o să își strice silueta și că nu vrea să pună kilograme în plus. I-am propus să adoptăm un copil, dar nici așa nu este bine, ea își dorește unul brunet, eu, unul roșcat, unul care să semene cu mine. Mă tot gândesc ce o să spună lumea din sat când o să vadă că eu am rămas roșcat și copilul, nu.
Vedeți, nimic nu se leagă, nimic nu funcționează în relația noastră. Am vorbit cu un preot și o să mergem să ne citească din carte, dar ea tot amână momentul. Probabil nici credincioasă nu este, eu nu mai înțeleg nimic, eu am fost educat de ai mei să trag la căruța la care m-am înhămat, la bine și la greu, dar ea are tendința de a mă lăsa să mă chinui singur, pleacă când ți-e lumea mai dragă și mă lasă cu ochii în soare.
Am uitat să vă spun, cântă la violoncel și, de o bună vreme, tot se duce la unu’ de-i acordează arcușul. Rămâne acolo peste noapte și, când se întoarce la mine, îmi povestește de ăla că este școlit la Viena, că are cămăși scumpe, că face dimineața o cafea excelentă, vrute și nevrute, evident, lucruri pe care eu, la țară, nu am învățat să le fac. Suntem diferiți, asta este clar!
Într-o dimineață, când a venit, mi s-a plâns că lucrarea domnului ce-i acordase toată noaptea arcușul nu a rezistat și că mai merge și a doua seară, ziua tipul acela blând și educat fiind ocupat, căci predă și el la conservator. Am luat nervos arcușul în mână și l-am acordat eu, l-am acordat până am rupt toate corzile și tot nu a fost mulțumită, îmi reproșează că sunt o brută, că nu am mâinile atât de fine precum dumnealui.
Un prieten din sat de la mine îmi spune că femeia mea are ceva cu ăla, că ea calcă strâmb, că face exact ca mine, se duce cu alți bărbați, doar că minte mai bine decât mine. Nu cred! Vă puteți imagina că oamenii cu școală pot să fie atât de neobrăzați? Vă puteți imagina că, din toate cărțile studiate, nu au înțeles cuvântul „rușine”? Eu am încredere în educație, eu o consider o doamnă! Prietenul meu este un simplu om de la țară și nu înțelege femeile de la oraș, crede că toate sunt cocote, că sunt… Nici nu pot reproduce cuvântul acela urât pe care îl pronunță el. Vedeți, ceva am deprins și eu din educația ei, încep să mă feresc de vorbele grele, de cuvintele urâte, încep să mă comport ca un domn. Așa mi-am dat seama că pot să înșel și să pretind că nu s-a întâmplat nimic, așa a început să-mi placă statutul acesta de orășean care se preface că nu înțelege, doar ca să-i meargă lui bine.
Repet, sunt însurat, dar mă simt singur, soția mea își tot acordează instrumentele, are două, violoncel și arcuș, eu nu am un instrument atât de lung, practic, nu am ce acorda, eu sunt în dezacord cu locul în care am picat, sunt în dezacord cu această capcană a singurătății numite căsătorie.
