Nu sunt o fire aventuroasă, dar, ca orice femeie, am fost şi eu curtată şi admirată şi, tot ca orice femeie, nu am putut rămâne mereu indiferentă la adoraţia primită. Nu cred că mă poate condamna cineva pentru asta, nu-i aşa? Mă rog, nu am precizat poate un mic detaliu şi anume că toate astea se întâmplau în timp ce logodnicul meu fusese detaşat cu serviciul pentru doi ani la Paris.
Aşa că, între ocheadele de la Bucureşti şi escapadele romantice în oraşul luminilor, timpul trecea fără tresăriri. Cu nici două luni înainte de întoarcerea lui şi după ultimul meu drum la Paris, am cunoscut însă un bărbat diferit de toţi ceilalţi. Ştiu, mereu cel care-ţi dă palpitaţii şi-ţi mută centrul de greutate în stomac este „diferit” de restul lumii. Şi cu toate acestea, era ceva la bărbatul ăsta – aparent banal – care mi-a oprit pentru câteva secunde bătăile inimii pentru ca apoi să mi le reseteze în ritmul inimii lui. De ce a făcut-o? Hmm… el nu a făcut nimic. Şi nici eu. Pur şi simplu, faptul că ni s-au intersectat drumurile a făcut totul. Aveam puţin timp la dispoziţie – cele două luni – şi nevoia de a mă limpezi, de a şti ce naiba să fac. Noul el începuse să mă curteze asiduu, părea că imediat vine sfârşitul lumii şi dragostea lui îşi cerea împlinirea înainte. Noua eu, zăpăcită de o astfel de întâmplare apocaliptică, mă zbăteam între conştiinţă (că una este să accepţi să fii admirată şi curtată, poate chiar şi să încurajezi aceste comportamente care, până la urmă sunt inofensive pentru că le pot pune punct oricând vreau şi alta este să îmi dau seama că, în acest caz, controlul nu mai este la mine…) şi pasiune.
Astfel, am hotărât să mizez totul pe o singură carte. Deja începuse numărătoarea inversă – exact 28 de zile până la întoarcerea logodnicului meu. 28 de nenorocite de zile în care eu trebuia să mă hotărăsc ce fac cu inima şi cu sufletul meu. Eram în continuare ataşată de cel care îmi fusese alături în ultimii şapte ani, însă tremuram de dorul celui pe care soarta mi-l scosese de-abia acum în cale. De aceea, am marşat şi, cu prima ocazie – foarte curând după ce am luat această hotărâre – i-am spus da. Mă simţeam eliberată prin faptul că, în sfârşit, luasem o hotărâre. Nu ştiu însă şi dacă eram pregătită să mi-o asum până la capăt.
Întâlnirea cu el a fost mai presus de cuvinte.
