Nu greu, ci imposibil gând. Recunosc că l-am părăsit, deși încă îl mai iubeam. Mult. Prea mult. Am făcut-o pentru mine, mi-am zis. Pentru nevoia mea de aer, de a-mi regăsi echilibrul și controlul asupra vieții mele, căci aveam senzația că nu-mi mai aparțin…
În realitate, am făcut-o pentru el. I se ivise o oportunitate importantă în carieră și ar fi trebuit să aleagă între mine și viitorul lui profesional.
Ok, am făcut-o pentru mine, mi-a fost teamă că nu mă va alege. Așa, pot rămâne cu îndoiala… poate că… sigur m-ar fi ales, dar eu îl iubeam prea mult ca să-l oblig să refuze o astfel de șansă, așa că i-am netezit drumul… Sună romantic, nu? Mi-a trebuit ceva timp până m-am autoconvins să cred asta… dar am reușit, ce să zic… Nu că mi-ar fi făcut suferința mai ușoară sau că aș fi reușit să trec mai repede mai departe… Nici gând. Nu am trecut. Dimpotrivă. Am încremenit în timp. În trecut, mai bine zis. În acel trecut pe care l-am trăit împreună și pe care eu l-am transformat în pulbere. Și nu de stele…
Nu știu cât o să mai rezist așa… El și-a urmat viața, a profitat de ocazie și s-a întors învingător. Nu mai este singur. Eu, da. Nu știu dacă mă mai iubește. Eu, da… Și nu mai am stare. Trebuie să-l revăd, trebuie să-i vorbesc, trebuie să-i spun adevărul… oare cum o să-l suporte? Bărbații au o oarecare intoleranță la adevăr. În plus, dacă el a trecut cu adevărat mai departe?
Dacă el a închis capitolul cu numele meu și l-a arhivat deja? Dacă a și pierdut arhiva? Atâtea întrebări și niciun răspuns… Niciun răspuns până când nu-mi iau inima în dinți și nu-l caut. Și cred că, dacă o voi face totuși, dintre toate întrebările, atunci când îi voi auzi vocea pentru prima dată în atâția ani, va rămâne numai una, singura care contează: „Dacă mă întorc, o să mă mai iubești?”
