Există o durere tăcută, dar persistentă, pe care multe femei o cunosc: aceea de a iubi un bărbat care nu le iubește înapoi. Nu e întotdeauna dramatic. Uneori, e doar o absență subtilă – în mesaje scurte, în priviri goale, în lipsa acelui „te iubesc” care pare că nu va veni niciodată. Și totuși… rămânem. Sperăm. Luptăm. Ne dăm peste cap. Ne pierdem.
Dar de ce?
De ce ne agățăm de oameni care nu ne aleg, nu ne văd, nu ne simt?
Psihologic, răspunsul e mai profund decât „pentru că suntem naive” sau „pentru că nu avem stimă de sine”. Aceste etichete nu fac decât să adâncească rușinea. Și totuși, merită să înțelegem, cu blândețe, ce e sub suprafață.
1. Modelul iubirii învățate
Noi iubim cum am fost iubite. Dacă, în copilărie, iubirea a fost condiționată – „te iubesc dacă ești cuminte”, „meriți doar când ești perfectă” – ajungem să confundăm iubirea cu a dovedi, a convinge, a lupta. Când un bărbat se arată indisponibil emoțional, ceva în noi recunoaște dinamica: „Aha, acesta e terenul familiar. Aici trebuie să mă străduiesc.” Iar creierul nostru confundă provocarea cu iubirea autentică.
2. Confundăm dorința cu iubirea
Când cineva nu ne oferă totul, ne trezește o foame profundă. Iar foamea, adesea, pare pasiune. E dorința de validare, nu dragoste. E ego-ul care vrea să câștige, nu inima care vrea să construiască. De aceea, de multe ori, când bărbatul în sfârșit se apropie, interesul nostru dispare. Adevărul? Nu-l iubeam. Ne doream să fim alese. Ne doream victoria.
3. Idealizăm ceea ce nu avem
Mintea umană proiectează. Atunci când un bărbat e rece, distant sau absent, începem să umplem golurile cu fantezii. „Poate e rănit.” „Poate are traume.” „Poate, cu mine, se va vindeca.” Dar acel „poate” e doar o hologramă. Iubim imaginea din mintea noastră, nu omul real. Iar această autoiluzionare e cel mai greu tip de abandon: acela față de propriul adevăr.
4. Ne confundăm valoarea personală cu capacitatea de a schimba pe cineva
Ne spunem: „Dacă el ajunge să mă iubească, înseamnă că sunt suficientă.” E o capcană. Când punem valoarea noastră în mâinile celuilalt, ajungem să trăim într-o așteptare dureroasă, sperând că dragostea lui ne va repara. Dar nimeni nu e pansament pentru rana abandonului nostru interior.
5. Cărăm în spate o femeie mică, care voia doar să fie aleasă
În spatele femeii puternice de azi e o fată care, cândva, s-a simțit invizibilă. Iar iubirea neprimita de la un bărbat trezește acea rană veche. Iubim bărbați care nu ne iubesc nu pentru că vrem să suferim… ci pentru că, inconștient, vrem să rescriem povestea din copilărie. Vrem să dovedim că suntem demne. Că, de data asta, vom fi alese. Dar vindecarea nu vine dintr-o victorie externă. Ci dintr-o întoarcere blândă spre noi.
Și totuși, ce e de făcut?
Să nu mai cerem iubirea ca o cerșetoare flămândă, ci ca o regină conștientă de ce oferă.
Să nu mai rămânem unde nu suntem văzute.
Să alegem bărbați care nu ne stârnesc rănile, ci liniștea.
Să ne aducem aminte că iubirea reală nu e o vânătoare. E o întâlnire.
Și da, uneori va mai durea. Dar între timp, învățăm să ne iubim și când nu ne iubește nimeni. Acolo începe libertatea.
