Cred că eram la un eveniment organizat de muzeul la care lucram. Lume multă, bună, dar pestriță. Îmi plăcea să mă amestec printre invitați și să-mi fac cunoștințe noi. Acest tip de networking mergea în paralel cu evenimentul propriu-zis, fiind, în aceeași măsură, valoros și spectaculos. De aceea, atunci când a venit la mine și s-a prezentat simplu „X, istoric la institutul Y”, am zâmbit profesional și am schimbat câteva amabilități.
M-a felicitat pentru reușita evenimentului – deși nu era tocmai meritul meu – și apoi, protocolar, mi-a cerut o carte de vizită. I-am dat-o fără să clipesc, deja împărțisem mai bine de douăzeci. Și apoi, am uitat totul pe loc, inclusiv ochii ageri și privirea-i directă, inclusiv cele poate treizeci de kilograme peste normal, căci nu am obiceiul să judec oamenii după aparențe.
La câteva zile după, mă trezesc cu un telefon. El. Îmi cerea amabil să-l primesc la muzeu, într-o chestiune în care l-aș fi putut ajuta. Am ezitat o clipă, căci, deși indirectă, legătura mea cu subiectul în cauză era una reală, dar numai cineva care mi-ar fi studiat cu atenție și CV-ul meu și fișa postului ar fi putut s-o descopere. Sau poate că nu era decât o coincidență și istoricul chiar avea nevoie de ajutor și de aceea apela la mine. Am acceptat, urmând să mă lămuresc la întâlnirea față în față.
A venit, galant, cu un buchet de flori
Decent, manierat, reținut, am discutat doar aspecte profesionale. Mi-a mulțumit pentru timpul acordat și, cum eram la sfârșitul programului, s-a oferit să mă conducă câțiva pași. Nu l-am refuzat, căci nu-mi dăduse nimic de bănuit, comportamentul îi fusese impecabil și chiar destul de rar am întâlnit astfel de bărbați, care să știe cum să facă o femeie să se simtă bine, fără să o curteze și fără să-i facă apropouri deplasate.
L-am revăzut destul de rapid, era în muzeu, discuta aprins cu cineva. Înțelesesem că erau șanse mici să fie o coincidență, dar doar m-a salutat respectuos și apoi și-a reluat discuția. Și au urmat alte și alte momente în care ne-am întâlnit fie întâmplător, fie într-un cadru organizat, cert este că, la un moment dat, mi-am dat seama că deja face parte din cercul meu de apropiat.
Discuțiile au luat amploare, au căpătat adâncime și, fără să vreau, m-am trezit că suntem prieteni. Atât de prieteni, încât s-a oferit să facă voluntariat împreună cu mine la un adăpost pentru animale, deși s-a dovedit a fi alergic la pisici. Dar asta nu a contat. Mai mult, a început să mă însoțească la înot, acolo unde mergeam de trei ori pe săptămână.
Cred că am ținut-o mai bine de un an așa, timp în care a și scăpat de o grămadă de kilograme în plus. Arăta, dintr-odată, mult mai bine, era mai energic, părea că-și dăduse jos din spinare nu doar kilograme, ci și ani. Și abia așa, la un moment dat, într-o seară, când ne întorceam epuizați de la bazinul de înot, și-a făcut curaj să-mi declare iubirea lui de care, fără să vreau, devenisem conștientă și, într-o oarecare măsură, dependentă, chiar dacă nu se manifestase vreodată în mod evident. Și apoi, totul a venit de la sine, inclusiv mărturisirea lui vinovată că este însurat, atât că, pentru mine, era deja târziu să mai conteze.
M-am aruncat cu capul înainte…
M-am aruncat cu capul înainte într-o relație ce s-a dovedit a fi pasională o oarecare perioadă de timp, după care, de la sine, am început să mă trezesc și să-mi dau seama că, de fapt, nu îl iubeam pe el, ca bărbat, ci ceea ce el reprezenta, genul acela de bărbat pe care orice femeie și-l dorește, dar care… nu era, cu adevărat, el.
De aceea nici nu l-am încurajat să divorțeze, mă simțeam vinovată și măcar asta îmi doream, să nu-l distrug complet. Iar el, deși înțelegea destul de clar cum a evoluat situația – căci ajunsese să mă cunoască suficient de bine – nu a renunțat, s-a ținut cu dinții de relația noastră până în ultimul moment atunci când am fost nevoită să pun piciorul în prag, căci venise timpul să-mi văd de viața mea și pe el să nu-l mai țin încurcat.
Acum, mai trece uneori prin fața muzeului, zăbovește câteva minute pe scările acestuia și nu îndrăznește să se uite în sus, către fereastra de la etajul unu, acolo unde știe că se află biroul meu. Deși nu-l văd mereu, îl simt de fiecare dată și inima mi se strânge de o durere ciudată, căci iubirea, deși face minuni, uneori acestea sunt complet inutile…
