Când ai capul pe umeri – și nu în altă parte – și mai și știi ce vrei, nu urci pe scara socială, ci zbori de-a binelea pe deasupra tuturor până te oprești tocmai, hăt, sus, în vârful ierarhiei, acolo unde îți atingi nivelul de incompetență și rămâi înfipt pentru a scuipa semințe în cap mai ales persoanelor cu fustă ce ți-au facilitat ascendența.
Cunosc și eu un astfel de caz – notoriu în firma în care lucram la un moment dat. Individul nu era cine știe ce exemplar, dar, la o adică, nu era de lepădat. Un fel de nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cu o constituție mai degrabă firavă decât atletică, cu o statură mai degrabă străduindu-se să atingă media decât înalt, cu un păr mai degrabă vârtej decât stilat și cu niște ochi mai degrabă apă tulbure decât seninul cerului, dar, una peste alta (sau, mai bine zis, unul peste alta), reușea să facă destul de multe victime în jurul lui, ținând cont că nu era de-al nostru, ci de origine latino (ceva între Columbia, Peru și Bolivia). Vorbea cu accent de actor cabotin puțina română cunoscută și asta-i dădea un aer de mare fante de Obor (că nu știu echivalentul spaniolesc al „oborului”).
În fine, ideea este că Juan (că am uitat cum îl chema pe acest Don mioritizat, devenit recent de „Dâmbovița”) intrase în firmă prin mila și pilele unei secretare care avea ceva trecere pe la șeful de la resurse umane. Mă rog, chestii latine, ca să extind aria de aplicare a sistemului bine cunoscut de pile-cunoștințe-relații. Avea un post de ajutor de ajutor, cu un contract de trei luni ce urma să-i fie reînnoit dacă. Ei, bine, la acest „dacă” a lucrat Juan încă din primul moment. Mai întâi, a lăsat-o pe secretara degrabă ajutătoare cu ochii-n sol (adică în soare) și a început jocul de glezne pe lângă șefa de departament. Treaba asta, un fel de te vreau, uite-mă, nu-s, a ținut cu brio, prelungindu-i contractul cu încă trei luni, pe post de ajutor, de data asta. Povestea – deja notorie – a ținut până la următoarea prelungire de contract, doar că acum nu mai era ajutor, ci un fel de specialist de sine stătător, șefa de departament rămânându-i mică cu această ocazie.
Următoarea oprire – și zău că performanțele lui profesionale nu o justificau nici pe sfert – direct manager, căci una dintre vicepreședinte l-a zărit la o ședință și, zărită fiind și ea deja, treaba a fost ca și aranjată. De data asta, lucrul a fost mai temeinic, căci doamna s-a ales și cu o sarcină. Nu una de serviciu, ci una de la serviciu. Relația era acum semi oficială, lumea îl saluta cu respect și deja începuse să taie și să spânzure, mai blând însă cu cele ce-i aduceau prinosul trupului lor, dar cu maximă discreție, să nu afle ocrotitoarea îngreunată… pardon, însărcinată.
Într-un final, după vreo doi ani, Juan nu se mutase încă la (sau cu) mama copilului său și umblau zvonuri de-o pensie alimentară când… surpriză! (e, pe naiba, nicio surpriză, treaba fusese lucrată de mult și cu migală), vicepreședinta proaspăt mămică află nu numai că este disponibilizată și că a fost folosită, devenind peste noapte mamă singură cu acte în regulă, căci, am uitat să vă spun, cum-necum, Juan a omis să-și recunoască propriul copil, ci și că Juan i-a luat locul în firmă! Pam-pam!
