Viața, desigur, are multe culori și nuanțe, dar uneori parcă nu există varietate, iar acel „prea-perfect” poate deveni de-a dreptul sufocant. Am ajuns într-un moment în care se pare că perfecțiunea a devenit norma, iar aceasta ne-a uniformizat, ne-a robotizat, ne-a strivit sub tăvălugul lucrurilor făcute cum trebuie, astfel că, oricât de absurd ar părea, gândul la o infidelitate pare aproape ca o eliberare, o fereastră deschisă către realitatea imperfectă de care credeam că nu are cum să ne fie dor, acea realitatea în care se întâmplă lucruri, te agiți, suferi, apar surprize, ce să mai, într-un cuvânt, te simți, naibii, vie!
E adevărat, de-a lungul istoriei, ideea de perfecțiune a fost o obsesie a societății umane. Miturile și legende din toate culturile au descris eroi perfecți, zeități fără cusur, iar arta a încercat să imortalizeze frumusețea și perfecțiunea în toate formele sale. Însă, în secolul nostru, idealul perfecțiunii a atins noi exagerări, alimentat de presiunea mediatică și de rețelele de socializare.
Pe de o parte, cu toții avem prieteni care par a avea viața perfectă. Ei sunt mereu bine îmbrăcați, zâmbesc în fiecare fotografie și se bucură de excursii exotice în fiecare weekend. Relațiile lor par idilice, iar carierele lor sunt înfloritoare. Cu toate acestea, nu putem să nu ne întrebăm: „Oare totul este așa cum se vede în fotografii?”
Perfecțiunea este o poveste bine construită, dar adesea ireală. Ceea ce vedem pe ecranele noastre și în paginile de socializare este doar o fațadă, o prezentare selectivă a vieții. În spatele fotografiilor perfecte și a zâmbetelor strălucitoare se ascund greutăți și imperfecțiuni pe care mulți aleg să nu le dezvăluie.
Pe de altă parte, indiferent cât de irațională ar părea, deseori ne pătrunde o dorință stranie de a vedea perfecțiunea spulberată. Poate sună ciudat, dar într-o lume în care totul pare să fie perfect, ne dorim adesea un moment de vulnerabilitate, un șir de evenimente care să dezvăluie umanitatea, imperfecțiunea și adevărul din spatele fațadei.
Când ne gândim la ideea de a fi înșelat, avem tendința de a ne concentra pe durere și trădare. Cu toate acestea, ar putea fi, într-un sens straniu, o eliberare. Infidelitatea ar putea arunca lumina asupra realității și ne-ar permite să acceptăm că nimeni nu este, de fapt, perfect. Aruncând o umbră asupra perfecțiunii artificiale, ar putea să ne ajute să înțelegem că nu tot ceea ce strălucește este aur, iar eu m-aș simți eliberată de presiunea pe care perfecțiunea soțului meu o pune în continuu asupra mea, căci nu știu dacă mă ridic în permanentă la standardele pe care, prin comportamentul lui, le-a stabilit pentru relația noastră.
Din afară, pot părea o nerecunoscătoare și o mofturoasă, dar lucrurile, trăite pe pielea ta, nu mai sunt chiar așa de roz, să știți! Desigur, nu este neapărat necesar să așteptăm infidelitatea pentru a scăpa de presiunea perfecțiunii. Putem începe prin a schimba modul în care ne raportăm la propriile noastre vieți și ale celor din jur. Putem să ne amintim că imperfecțiunile sunt cele care ne fac umani și că ele ne definesc într-un fel unic și autentic. Și asta aș vrea, neapărat, să-i amintesc și lui, domnului „Perfect” din viața mea. Și aș mai vrea să-i mai amintesc și că trebuie să înlocuim obsesia pentru perfecțiune cu acceptarea și cu bucuria de a fi autentici în fiecare aspect al vieții noastre. A-u-ten-tici, nu perfecți, dragul meu!
