Ce-ar fi dacă am putea călători în trecut fără a produce un paradox? Ce-ar fi dacă universul ar avea un mecanism încorporat care să se asigure că, oricât am încerca să schimbăm cursul evenimentelor, linia temporală s-ar ajusta de la sine pentru a evita contradicțiile? Potrivit unui studiu revoluționar publicat în Classical and Quantum Gravity, această idee ar putea să nu mai țină doar de science-fiction, ci de știință pură.
Lucrarea este semnată de cercetătorul Germain Tobar, sub îndrumarea profesorului Fabio Costa de la Universitatea din Queensland, Australia. Studiul explorează matematica complexă a așa-numitelor curbe temporale închise (closed time-like curves sau CTC), un concept ancorat în teoria relativității generale formulată de Einstein. Aceste bucle ipotetice în spațiu-timp ar permite, în teorie, călătoria înapoi în timp. Problema? Paradoxurile temporale.
Cel mai cunoscut exemplu de astfel de paradox este cel al bunicului: dacă te întorci în trecut și împiedici întâlnirea bunicului cu bunica ta, părinții tăi nu se mai nasc, deci nici tu nu exiști, deci nu ai fi putut călători în timp. O logică circulară imposibilă, care dă peste cap tot ce știm despre cauză și efect.
Însă Tobar și Costa propun o soluție elegantă și matematic fundamentată: dacă în cadrul unei curbe temporale închise există măcar două elemente care rămân într-o „ordine cauzală” când călătorul temporal părăsește bucla, atunci evenimentele din timp se pot reconfigura astfel încât să evite orice contradicție. Cu alte cuvinte, universul s-ar putea „autocorecta”.
Pentru a ilustra ideea, Fabio Costa propune un scenariu dintr-un trecut foarte recent și familiar: ce s-ar întâmpla dacă ai călători în timp ca să împiedici infectarea pacientului zero cu COVID-19? Dacă reușești, pandemia nu mai are loc, deci nu mai ai niciun motiv să călătorești în timp. Paradoxul e evident. Dar, în viziunea autorilor, realitatea s-ar reorganiza: poate că împiedici infectarea pacientului zero, dar în proces, tu sau altcineva devine noul pacient zero. Astfel, evenimentele cheie rămân, cumva, intacte.
Această viziune vine în contrast cu teoria clasică a efectului fluturelui — ideea că o schimbare infimă în trecut poate declanșa consecințe catastrofale în viitor. Tobar și Costa sugerează o variantă mai apropiată de mitul „labei de maimuță”: orice dorință sau intervenție e îndeplinită, dar nu în forma în care ai sperat, ci printr-un joc bizar al inevitabilului. Universul nu se opune schimbării, dar o deturnează pentru a menține echilibrul.
Implicațiile sunt uriașe, nu doar pentru teoreticienii timpului, ci pentru întreaga noastră înțelegere a realității. Studiul oferă un cadru matematic coerent în care călătoria în timp ar putea deveni posibilă — fără a rupe însă țesătura logicii universului. Pentru cei care visau să rescrie istoria, vestea ar putea fi descurajatoare. Nu, nu poți merge în trecut să previi un război sau să-ți salvezi o iubire pierdută fără ca universul să găsească o cale de a păstra consecințele neschimbate.
Și totuși, ideea că realitatea are o formă de autoreglare, un fel de gravitație cauzală care ține totul la locul său, este fascinantă. Ne lasă visători, dar și realiști. Poate că vom inventa cândva mașinile timpului. Poate că vom reuși să ne întoarcem în trecut. Dar chiar și atunci, timpul nu ne va aparține cu totul. Își va apăra integritatea cu o logică mai subtilă decât orice tehnologie: aceea a inevitabilului care se reinventează.
Iar dacă vom învăța să călătorim prin timp, va trebui mai întâi să acceptăm că trecutul nu poate fi deposedat de viitor. Poți păși înapoi, dar ceea ce vei găsi acolo va fi deja pregătit pentru tine. Nu pentru că a fost scris, ci pentru că va fi rescris — în așa fel încât să pară că nu s-a schimbat nimic.
