Femeia care se definește în exclusivitate prin bărbatul de lângă ea este doar o coajă, un ambalaj, o carcasă. O imitație slabă, tip „made in China”, a unei femei adevărate, stăpâne pe dorințele, deciziile și acțiunile ei.
Femeia care există doar prin intermediul unei alte persoane, de obicei un bărbat oarecare, nu este altceva decât o încercare nereușită, o ciornă sau, mai degrabă, o dramă, dar, din (ne)fericire pentru ea, habar nu are, nu își dă seama, și continuă să rânjească fericită atârnată la brațul lui.
Femeia care nu există, nu face și nu trăiește decât ca umbră a unui bărbat, nici măcar întotdeauna al ei în exclusivitate – ce demodată monogamia asta, nu? – și care se mândrește cu esența ei 100% contrafăcută, întrucât nu e feminină, ci de extensie masculină sub acoperire, nu este decât o caricatură fără conținut a ceea ce își imaginează ea că ar fi.
Femeia care, dacă nu ar avea pe ce să se sprijine, s-ar dezintegra în praf (și nu de stele) și care nu prididește să se împăuneze cu calități imaginare, dar credibile datorită prezenței unicului ei punct de referință, nu poate stârni decât milă, inclusiv bărbatului ce momentan se află lângă ea și care poate că fix de aceea este (încă) acolo.
Ei, bine, și ce se alege de acestă femeie ce prin ea însăși nu poate nici măcar gândi? Care strălucește precum luna, fără lumină proprie? Dispare odată cu gazda de care se atașează precum un parazit? Numai până când reușește să-și găsească alt bărbat pe care să se cațere cu aceeași disperare pentru a avea din nou energie și motive pentru a se bate, mândră și „demnă”, cu cărămida în piept că ce femeie independentă este ea.
