O strigau „nebună”. O acuzau că ar fi „malefică” doar pentru că a iubit o altă femeie. Copiilor li se șoptea să fie cuminți, altfel „vine Alma Karlin să te ia”. Dar femeia pe care orașul o privea cu groază n-a mai ascultat nicio șoaptă. Născută la marginea societății, a decis să cucerească lumea cu o valiză de carton, o mașină de scris botezată „Erika” și o minte care nu accepta limite.
Născută în 1889, la Celje, într-o vreme în care Slovenia făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, Alma a venit pe lume cu probleme grave de vedere și de mobilitate. Era atât de fragilă, încât moașa le-a spus părinților că nu va trăi. A trăit. Și nu doar atât: a sfidat orice prognoză, îngropând în timp chiar și pe cei care o priviseră cu milă. Rămasă orfană, crescută într-un mediu în care femeile erau obligate să tacă și să se supună, a refuzat să accepte un destin impus de alții.
Arma ei era inteligența. A învățat cu o încrâncenare vecină cu febra: latină, franceză, engleză, italiană, spaniolă, esperanto, chineză, japoneză, norvegiană. Sursele oscilează între opt și douăsprezece limbi, dar toate sunt de acord că Alma și-a construit singură pașaportul către o lume care nu o voia. A scris propriul dicționar multilingv, a devorat cărți, și-a ascuțit mintea. Iar în 1919, la treizeci de ani, a plecat din Genova să vadă ce se află dincolo de zidurile pe care ceilalți i le ridicaseră încă de la naștere.
Călătoria ei a durat opt ani. A trecut prin peste șaizeci de țări, de la Peru la Japonia, de la India la Noua Zeelandă, de la Hawaii la China. Uneori cu vaporul, alteori cu trenul, adesea pe jos. Fără bani, cu o rezistență ieșită din comun și cu o forță care îi lua prin surprindere chiar și pe cei ce o credeau slabă. S-a întreținut scriind. Trimitea reportaje în Europa, descriind locuri, oameni și culturi cu o atenție devenită în timp prețioasă pentru etnografi și istorici. Colecționa obiecte tradiționale, învăța ritualuri, asculta legende. Peste 850 de piese culturale a adunat, tratându-le pe fiecare ca pe o mărturie a unei lumi în schimbare.
La întoarcerea în Europa, în 1927, Alma a fost lăudată pentru curajul ei de călător solitar. A ținut conferințe, a publicat texte, a devenit pentru scurt timp o celebritate. Apoi, în mijlocul acestei agitații, a apărut Thea Schreiber Gamelin, pictoriță germană cu spirit liber și ochi sensibili la nuanțele lumii. Prietenia lor s-a transformat într-un legământ tăcut, o alianță afectivă și creativă care a durat două decenii. Într-o epocă în care iubirea dintre două femei era considerată o monstruozitate, Alma și Thea au construit o casă a lor, departe de ochii lumii.
Dar istoria nu iartă pe cei neobișnuiți. Războiul a adus cu sine pericolul. Naziștii au arestat-o pe Alma, suspicioși față de viața ei neconvențională. După război, partizanii lui Tito au respins-o categoric. Pentru unii era prea germană, pentru alții prea puțin germană. Prea liberă, prea independentă, prea „altfel”. Colecția ei de obiecte din lume a fost etichetată drept „arsenal ocult”, iar relația cu Thea a transformat-o într-o țintă a bârfelor. Femeia care călătorise pentru a înțelege oamenii devenise în orașul natal o poveste de speriat copiii.
A murit în 1950, la doar 60 de ani, aproape complet izolată. Obiectele aduse din lume au fost ignorate, scrierile ei uitate, numele ei rostit doar ca avertisment. Timp de decenii, Alma Karlin a fost fantoma Celje-ului, simbolul unei alterități pe care orașul nu știa cum s-o înțeleagă.
Schimbarea a venit lent, odată cu cercetătorii care au început să-i redescopere manuscrisele, colecțiile, notițele din teren. Au văzut în ea o pionieră: o călătoare solo într-o epocă în care femeile nu puteau ieși neînsoțite. O etnografă autodidactă care a documentat culturi disprețuite de Europa colonială. O poliglotă fascinată de limbaje, tradiții și simboluri. O femeie care a iubit sincer și liber, într-o lume care îi interzicea asta.
Colecția ei, cândva aruncată în umbra superstiției, este astăzi una dintre comorile Muzeului Regional din Celje. Iar în 2015, orașul care o numise vrăjitoare i-a ridicat statuie chiar în piața centrală. În bronz, Alma stă cu Erika alături și privește înainte, așa cum a făcut mereu, chiar și atunci când toți îi întorceau spatele.
Povestea ei nu mai e o legendă de speriat copiii, ci un omagiu pentru cei care au fost vreodată considerați „prea mult” sau „prea puțin”. O lecție despre forța celor pe care societatea îi împinge la margine. O femeie care nu a acceptat colivia, nici măcar atunci când lumea era convinsă că acolo îi este locul.
Alma Karlin, femeia pe care au vrut s-o transforme în monstru, a devenit un simbol al curajului de a fi diferit.
