La 16 ani am fugit de acasă, la 19 ani, m-am măritat din interes

Ca fiecare, am și eu o poveste de viață de care, în timp, am învățat să nu-mi mai fie rușine. Am fost un copil rebel, deși acasă aveam de toate, mai puțin timpul și atenția părinților mei. Orice nevoie emoțională era compensată cu bani, haine de firmă, gadgeturi de ultimă generație etc. Ai mei lucrau amândoi la companii mari, erau mereu pe drumuri sau în ședințe, așa că m-au crescut în puf, fiind convinși că asta era ce-mi doream. Adevărul este că nu mă plâng, mult timp și eu am crezut la fel, deși simțeam undeva, în adâncul sufletului, că-mi lipsește ceva. Și cu cât senzația asta creștea mai mult, cu atât încercam s-o acopăr cu și mai multe lucruri scumpe. Când am văzut că așa nu merge, am început să fumez, să beau și să caut compania celor ce știau „să trăiască”, am început să chiulesc și să mituiesc profesorii… în fine, poveste lungă, dar de aici până la fuga mea de acasă nu a fost decât un pas.

În gașca mea nouă, mă simțeam, în sfârșit, ca într-o familie. Primeam atenție (chiar dacă știam că e motivată de faptul că eu plăteam tot), dar chiar și așa, atenția aia cumpărată îmi încălzea sufletul. De aceea a fost simplu să cad în plasa celor mai mari amăgiri, de aceea am acceptat să fug de acasă cu un bărbat cu zece ani mai mare, căci ajunsesem să cred părinții și școala stau în calea fericirii mele. Așadar, am renunțat la școală și am fugit să locuiesc cu acest individ într-o garsonieră sordidă, în alt oraș. Cât timp au durat banii mei, a fost ok, deși trăiam cu frica în sân că voi fi găsită de poliție și târâtă acasă sau, mai rău, la școala de corecție.

După ce s-au terminat banii, s-a terminat și dragostea. Am fost dată afară din garsonieră și am ajuns pe drumuri, cu inima frântă și doar cu hainele de pe mine. De abia atunci a început greul, de abia atunci am înțeles ce înseamnă suferința și lipsa, și nu mofturile mele. Dar îmi era prea rușine să mă întorc acasă…

Am dormit câteva zile pe străzi – norocul meu că era vară – și apoi am intrat în altă gașcă și, timp de trei ani de zile, am făcut de toate să supraviețuiesc, inclusiv m-am prostituat. Așa l-am cunoscut pe cel ce, la 19 ani, avea să-mi devină soț. Și el era mai mare decât mine cu mulți ani, dar asta nu m-a deranjat, dimpotrivă, îi eram recunoscătoare că m-a adunat de pe drumuri. Acum eram majoră, dar hârșâită, trecută prin multe, prin mult prea multe. Am acceptat această căsătorie din interes, căci nu mai vedeam altă ieșire. Dar nici relația asta nu a durat mult, căci s-a plictisit repede de mine, deși mă străduiam să nu-l supăr și să mă comport frumos, chiar dacă nu aveam voie să fac nimic, fiind o prizonieră într-o colivie de aur. Dar eu eram mulțumită că aveam un acoperiș deasupra capului….

Am divorțat rapid, la notar și, din nou, la nici 21 de ani, m-am văzut pe drumuri. Nu știam să fac nimic, școala o abandonasem de mult. Deși reluasem la un moment dat legătura cu ai mei, aceștia nu au mai vrut să știe de mine, așa că aveam o relație mai degrabă inexistentă. Nu au putut să-mi ierte faptul că, deși ei mi-au oferit tot (din punctul lor de vedere), eu am fost atât de nerecunoscătoare, așa că, din nou, nu aveam unde merge, din nou, am luat-o de la capăt, reușind, cu chiu, cu vai, să mă angajez ca vânzătoare la un chioșc.

Au trecut mulți ani de atunci… Între timp, am reușit să-mi fac liceul la seral, să termin o facultate. Mi-am făcut o familie și, în sfârșit, am o relație normală cu părinții mei. Într-un final dureros, am înțeles și eu, dar și ei, unde am greșit și adevărul este că acum încerc din răsputeri să nu repet cu copiii mei greșelile trecutului. Dar ăsta a fost un proces anevoios și îndelungat, mi-au trebuit trei ani de terapie să reușesc să-i iert și să mă iert și să accept urmările propriilor decizii, să accept că nu eram decât un copil în căutare disperată de afecțiune și că niciodată bunurile materiale nu pot satisface această nevoie primordială a omului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here