La 30, visam cu liste.
Voiam bărbatul „potrivit”, casa cu miros de cafea și două capete pe o singură pernă. Îmi spuneam că știu ce vreau. Și poate chiar știam, dar doar dintr-o parte din mine: partea care dorea, nu partea care se cunoștea.
Știam că vreau să fiu iubită. Dar nu știam cum se simte o iubire sănătoasă.
Știam că vreau stabilitate. Dar nu știam că liniștea poate deveni închisoare.
Știam că vreau „să dureze”. Dar nu știam că unele lucruri dor tocmai pentru că durează prea mult.
Am confundat acceptarea cu loialitatea. Am stat unde nu mai era viață, doar pentru că începusem să construiesc acolo.
Am iubit cu frică să nu fiu părăsită și am ajuns să mă părăsesc pe mine.
Am vrut validare și am acceptat firimituri de iubire, doar pentru că veneau cu un zâmbet cald sau o scuză bună.
Și m-am întrebat ani întregi: de ce mă simt tot mai singură, cu toate că nu sunt?
La 45 nu mai știu exact ce vreau.
Dar știu foarte clar ce nu mai accept.
Nu mai accept jumătăți.
Nu mai accept să fiu educată cum să iubesc „corect” un om care nu se poate iubi pe sine.
Nu mai accept să tac ca să nu-l deranjez, să renunț la mine ca să fiu „ușor de iubit”, să devin decorul unei vieți care nu e a mea.
La 45 nu mai alerg după dragoste. Îmi creez un spațiu în care ea să vrea să stea.
Nu mai strig „alege-mă”. Mă întreb: îl aleg eu, de fapt, pe omul ăsta?
La 45 am învățat că nu ce vreau contează, ci ce simt în prezența celui de lângă mine.
Îmi ascult corpul, energia, respirația. Îmi ascult liniștea după ce pleacă. Îmi ascult bucuria când vine.
Nu mai am liste.
Am limite.
Și ce bine e.
