De-a lungul decadelor, Marina Abramović a fost numită în multe feluri: „mama artei de tip performance”, „femeia care n-are limite”, „cea care simte cu pielea totul”. Dar puțini se așteptau ca, la 78 de ani, artista sârbă să recunoască ceva ce aproape nimeni n-ar avea curajul să pronunțe într-un interviu, cu atât mai puțin să transforme într-un act artistic public: în timpul unui performance-uri din seria Seven Easy Pieces, Marina a avut nu unul, ci nouă orgasme. În public. Sub o rampă. Iar explicația ei nu este nici frivolă, nici provocatoare de dragul șocului. Este, pur și simplu, despre adevăr.
Pentru cei care nu sunt familiarizați cu opera ei, un scurt reminder: în 1974, la Napoli, Abramović a stat nemișcată timp de șase ore, înconjurată de 72 de obiecte – printre care o pană, un ruj, un bisturiu și chiar un pistol încărcat – și a permis publicului să-i facă orice. Orice. A fost rănită, umilită, atinsă, dezbrăcată, dar nu s-a mișcat. Pentru că, în viziunea ei, artistul este canalul prin care societatea își explorează limitele, fricile, cruzimea sau – din când în când – tandrețea.
Trecuseră trei decenii de la acel moment când, în 2005, Abramović a decis să reinterpreteze un performance considerat scandalos chiar și în cercurile avangardiste: Seedbed, al lui Vito Acconci. În 1972, Acconci se ascunsese sub o rampă într-o galerie newyorkeză și se masturbase timp de ore întregi, în timp ce le vorbea vizitatorilor prin boxe despre fanteziile ei erotice, alimentate de pașii lor deasupra capului său.
Pare absurd, poate chiar obscen, dar pentru Abramović, provocarea a fost dublă. Pe de o parte, voia să recupereze, legal și etic, spațiul artei de tip performance, simțind că era invadat fără referințe sau respect – chiar și de celebrități precum Lady Gaga. Pe de altă parte, era atrasă de tensiunea dintre corporal și spiritual, dintre invizibil și simțit, dintre sunet și absența privirii.
„Cel mai greu a fost că nu mă vedeau”, a declarat ea pentru New York Magazine. „Nu existam decât prin sunet. Doar pașii de deasupra mea, vibrațiile podelei și fanteziile rostite în boxe. Nu e ușor să ai orgasme publice fără să fii văzută! Am fost epuizată. După nouă orgasme, eram sleită pentru următorul performance.”
De ce a făcut-o? De ce a acceptat să se expună astfel, în moduri în care altele s-ar ascunde de rușine? Răspunsul, cum era de așteptat de la Abramović, nu are nimic vulgar. E despre arta corpului, despre confruntarea cu tabuul, despre forța unei femei de a-și asuma energia sexuală ca pe o sursă de lumină, de natură și de sacru.
„Orgasmul e un moment aproape spiritual,” a spus artista într-un alt interviu. „Simți viața. Te simți conectat la păsări, la copaci, la stânci. Totul devine lumină. Totul devine frumos.”
Și poate aici e cheia înțelegerii: pentru Marina Abramović, sexul nu e nici spectacol, nici rușine. E trăire pură. E ritual. E drum spre sine. Iar performance-ul nu e niciodată despre a șoca, ci despre a trezi – conștiința, corpul, limitele.
Așadar, da: Marina Abramović a avut nouă orgasme în public, ascunsă sub o rampă, la Guggenheim. Dar nu pentru că ar fi vrut să devină virală. Ci pentru că într-o lume care încă ezită să vorbească deschis despre energia sexuală a femeii, ea a ales să o transforme în artă. Într-o formă de rezistență. Într-o afirmație a libertății.
Iar dacă încă ne întrebăm de ce Marina continuă, după zeci de ani de controverse și epuizare, să creeze astfel de momente, poate răspunsul stă tocmai în acest paradox: pentru că în vulnerabilitate absolută se naște o formă de putere care nu mai are nevoie de explicații. Doar de simțire.
sursa: https://vt.co/entertainment/celebrity
