Era o zi ploioasă de vară târzie, când am primit vestea care mi-a schimbat viața. Te-ai dus, fără să-mi spui nimic, fără să-mi lași un semn, fără să-mi dai o șansă. Te-ai dus, lăsându-mă singură într-o lume rece și goală, fără sens și fără culoare. Te-ai dus, luându-mi cu tine tot ce aveam mai drag și mai frumos. Te-ai dus, și n-a mai rămas din tine nici măcar amintirea.
Am încercat să te uit, să te șterg din mintea și din inima mea. Am încercat să te înlocuiesc cu alte chipuri și alte nume. Am încercat să trăiesc mai departe, să mă prefac că nu mi-e dor de tine. Dar nimic nu a funcționat. Nimic nu a putut să umple golul pe care l-ai lăsat în mine. Nimic nu a putut să-mi aline durerea și să-mi vindece rana.
Am început să te caut peste tot, să te visez în fiecare noapte, să te aud în fiecare sunet. Am început să te inventez, să te imaginez, să te creez. Am început să te scriu, să te desenez, să te cânt. Am început să te iubesc din nou, cu o iubire mai puternică și mai disperată decât cea de dinainte. Am început să te fac prezent în viața mea, chiar dacă știam că ești absent pentru totdeauna.
Dar nu a fost de ajuns. Nu a fost suficient. Pentru că tu nu erai acolo. Pentru că tu nu erai real. Pentru că tu nu erai tu. Pentru că tu erai doar o iluzie, o fantasmă, o himeră. Pentru că tu erai doar o creație a minții mele bolnave și a inimii mele frânte. Pentru că tu erai doar o ficțiune, o artă, o poezie. Pentru că tu erai, de fapt, bărbatul altei femei. Sau al altor femei. Sau poate doar un simplu om cu mințile rătăcite… Ai plecat și din din tine nu a mai rămas nici măcar amintirea, căci nici trecutul nu mai vrea să mi te dea înapoi.
Tu ai plecat și eu am rămas pe loc. Tu nu mai ești tu și nici eu nu mai sunt eu, ai stricat cu decizia ta două vieți, două destine și o poveste ce putea fi nemuritoare. Chiar dacă nu-ți dai seama acum, mai târziu, vei înțelege și vei regreta…
