Nu vreau flori. Nu vreau cine romantice. Nu vreau vacanțe ca să ne prefacem că ne regăsim.
Vreau altceva. Vreau să nu mă mai atingi ca pe o soție.
Când ai devenit soțul meu, ceva s-a schimbat. Nu din răutate. Nu din lipsă de iubire. Ci din obișnuință. Din acel „știu deja tot despre tine” care omoară misterul, fiorul, grija.
Acum, când mă atingi, o faci mecanic. Ca și cum trupul meu ți-e cunoscut până la plictis.
Ca și cum buzele mele ar fi o destinație la care știi deja drumul, cu ochii închiși.
Și uneori, nici nu te mai deranjezi să închizi ochii.
Dar eu n-am devenit un drum cunoscut. Eu nu sunt o hartă veche. Eu nu sunt doar „femeia cu care trăiesc”.
Sunt încă un mister. Încă o necunoscută care se redescoperă pe sine. Și vrea să fie redescoperită și de tine.
Așa că te rog…
Atinge-mă ca pe o necunoscută.
Ca în prima noapte în care mâinile îți tremurau de emoție. Când nu știai ce-mi place, dar voiai cu disperare să afli.
Când nu mi-ai dezbrăcat doar bluza, ci și inima. Când mi-ai spus că mirosul pielii mele te amețește.
Ți-l mai amintești?
Atinge-mă cu respectul acela plin de dorință. Cu răbdare. Cu reverență.
Nu ca pe o femeie pe care o ai deja, ci ca pe una pe care încă ți-o dorești.
Pentru că atingerea ta a început să fie o formalitate.
Un „știu că vrei” sau „știu că trebuie”.
Dar eu nu vreau să fiu bifată. Vreau să fiu dorită.
Fă-mă să roșesc din nou.
Vorbește-mi ca și cum nu știi dacă ai voie. Uită-te la mine ca și cum m-ai văzut pe stradă și n-ai știut dacă ai curajul să mă oprești.
Nu-mi da săruturi de rutină. Fură-le. Ca și cum riști ceva.
Pentru că seducția adevărată e despre risc. Nu despre confort. Nu despre „suntem deja împreună, deci nu mai trebuie”.
Trebuie. Tot timpul trebuie.
Să lupți. Să seduci. Să observi.
Să îmi spui că rochia asta nouă mă face să par o ispită pe două picioare.
Să mă săruți fără motiv.
Să mă chemi în pat nu pentru că e ora de culcare, ci pentru că nu mai reziști.
Și știi ce? Eu încă sunt femeia aceea.
Poate mai obosită. Poate cu mai puțin rimel și mai multă grijă de toți.
Dar sub toate, sunt tot femeia aia care ți-a tăiat răsuflarea prima dată.
Doar că acum, vreau să mă atingi ca și cum n-ai ști tot despre mine.
Să mă întrebi din nou ce-mi place. Să afli că s-au schimbat răspunsurile.
Să nu presupui. Să explorezi.
Dragostea nu moare în lipsa s*xului. Moare în lipsa dorinței.
În lipsa acelui „vreau să te cunosc din nou, altfel, mereu”.
Așa că nu mă mai atinge ca pe o soție.
Atinge-mă ca pe o necunoscută.
Fă-mă din nou o enigmă pe care vrei s-o dezlegi.
Cu mintea. Cu buzele. Cu mâinile. Cu inima.
Și, mai ales, cu privirea aceea care m-a făcut femeie, demult, într-o cameră mică unde nu aveam nimic, dar simțeam totul.
