Nu mai cred nici moartă ce-mi spune un bărbat însurat

0
3060

Era ora 6.30. Fiind iulie, soarele stătea de mult drept pe cer, fără ca oamenii să-i țină cine știe ce companie. În cafenea, numai eu și barmanii adormiți. Îmi place să mă trezesc cu noaptea în cap în zilele de vară, să-mi beau cafeaua la una dintre cafenelele din centru, deschise încă din zorii zilei, în timp ce îmi umplu plămânii cu aerul nou al dimineții. În ziua aceea însă aveam și treabă, nu ieșisem doar de nebună pe străzi la ore atât de matinale.

De obicei, nu prea am companie decât după 7-7.30, când strada se animă brusc, dar în acea dimineața avea să fie altfel. Bărbatul ce tocmai intrase mi-a atras, inevitabil, atenția. Și-a comandat o cafea neagră, fără zahăr. Vorbea clar, răspicat, și, în tăcerea dimineții, ar fi fost și imposibil să nu-l aud. După ce și-a luat cafeaua, a făcut ochii roată în cafeneaua goală și, când a dat de mine, am zâmbit involuntar. Cred că a luat zâmbetul meu drept invitație, că, fără ezitare, a venit direct la masa mea. Mi-a urat bună dimineața, mi-a cerut voie să se așeze și, fără să aștepte vreun răspuns, și-a tras scaunul din fața mea.

Și iată-mă într-o situație inedită. Față în față cu un bărbat necunoscut, la primele ore ale dimineții, savurându-ne împreună cafeaua.

– Cafeaua are un gust infinit mai bun când o bei într-o companie plăcută, îmi spune el, zâmbind cu tot chipul.

Îi remarc ridurile fine din jurul ochilor negru-tăciune și estimez că are undeva la 40 de ani. Este elegant, are gesturi studiate atent și se comportă ca într-un șablon al bărbatului cuceritor. Privirea îmi alunecă, involuntar, spre inelar. E gol. Igor voit zona ușor mai deschisă la culoare de la baza degetului și îmi trece prin cap că o fi proaspăt divorțat. Mă surprind răsuflând ușurată și apoi, imediat, îmi vine să-mi dau două palme, să mă trezesc. Încă nu i-am răspuns la compliment, dar îmi simt capul gol de idei… Am pierdut de mult exercițiul, nu mai știu ce se spune în astfel de situații.

Continuă el. Despre dimineți, oameni, muzică, despre coincidențe, întâmplare și destin. Îl ascult tot mai relaxată, tot mai încântată. Avea dreptate. Cafeaua era cu mult mai bună acum, că aveam alături de cine s-o beau. Încep să mă dezgheț și eu și să punctez, pe alocuri, discuția, cu replici haioase sau ironice, cu jocuri de cuvinte și întorsături de frază ce văd că-i fac o vizibilă plăcere.

Uit că am treabă. Mă bucur ca un copil de un cadou neașteptat. El începe să strecoare apropouri subțiri despre viitoare întâlniri și, aparent din greșeală, îmi atinge mâna. Mi se pare ireal totul. Nu căutam, nu așteptam nimic, renunțasem să mai umplu cu ceva locul de prea mult timp gol de lângă mine și acum… Acum totul decurgea atât de firesc, de parcă ne-am fi așteptat o viață unul pe celălalt.

Roșesc și-mi pierd aplombul. El ia un șervețel și mâzgălește un număr de telefon și o inimă. Atunci îmi dau seama că nu știu nici măcar cum îl cheamă și mă amuz în sine mea. Cum de am omis un lucru atât de important? Iau șervețelul și-l rup în două. Păstrez partea cu mesajul lui și, pe cealaltă, îmi scriu, la rândul meu, numărul de telefon și, în plus, numele. Ezit o clipă și apoi desenez și eu o inimă. La naiba, ce contează că avem aproape jumătate de veac fiecare?

Ia șervețelul și-mi spune:

– Mulțumesc, Ioana, îmi pare foarte bine de cunoștință. Eu sunt…

Și-n clipa aceea îi sună telefonul, așa că nu mai apucă să-și spună numele. Se scuză, se uită lung la număr, apoi decide să răspundă. Își cere iar scuze, spunându-mi că e ceva urgent de la serviciu, și, în timp ce se ridică de pe scaun pentru a vorbi în liniște departe de mine, îi aud vocea clară și răspicată, greu de ignorat:

– Da, iubita mea, nu mai întârzii mult, doar că…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord