Să discutăm despre dragoste, această idee romantică și oarecum irelevantă în contextul supraviețuirii speciei umane. Dragostea eternă, jurată cu atâta ardoare și pasiune, a devenit un spectacol grandios al ipocriziei sociale. Într-o lume unde moartea este singura certitudine, să vorbim despre iubirea eternă e ca și cum am promova un show televizat despre unicorni și zâne, plin de sclipici și fantezie, dar fără vreo bază reală, păi nu?
Ah, promisiunea iubirii veșnice! Ce modalitate ingenioasă de a vinde ideea că doi oameni pot coexista armonios până la sfârșitul timpului, de parcă viața însăși ar fi un lung șir de apusuri roz și cine romantice. Să fim sinceri, acest angajament de neclintit este doar o altă manifestare a imaginației noastre neobosite, alimentate de filmele hollywoodiene și de literatură de duzină. Și totuși, oamenii se întrec în a-și jura iubire eternă, cu o convingere de invidiat. Bineînțeles, aceasta durează până când apar primele facturi neplătite, ciorba arsă sau, și mai grav, descoperirea că partenerul își lasă șosetele pe podea și chiloții prin alte paturi.
În adâncul sufletului, știm cu toții că nimic nu este mai efemer decât jurămintele de iubire. Ele sunt spuse cu aceleași buze care vor rosti, într-un viitor nu prea îndepărtat, scuze precum „Nu mai e ca la început” sau „Ne-am schimbat amândoi”. Și totuși, această iluzie de permanență este îmbrățișată cu atâta entuziasm, încât ai zice că suntem o specie care a pierdut complet legătura cu realitatea. Poate că este ceva în apă sau poate că este un complot global al industriei de inele, verighete și rochii de mireasă. Cert este că, în ciuda tuturor dovezilor care ne arată contrariul, continuăm să ne amăgim cu basme despre dragoste nemuritoare.
Există, bineînțeles, un motiv bun pentru acest fenomen. Viața de zi cu zi este destul de banală și, uneori, chiar de-a dreptul dezolantă. Avem nevoie de fantezii frumoase pentru a evada din cotidianul anost. În fond, cine ar putea rezista ideii că undeva, acolo, există o persoană care te va iubi pentru totdeauna, indiferent de cât de iritant devii în timp? Dar să nu uităm, dragii mei romantici, că viața este mult mai complexă și nuanțată decât ne-ar plăcea să credem.
Cine poate uita acele cupluri model din social media, acei zece ani de iubire neîntreruptă, ilustrată prin zâmbete perfecte și vacanțe de vis? Apoi, brusc, o postare enigmatică: „Ne-am despărțit, dar rămânem prieteni”. Poate că au realizat că dragostea eternă e un mit frumos și că, în cele din urmă, moartea – da, aceea eternă – este singura care rămâne consecventă. Pe lângă faptul că aceste povești de dragoste se încheie de multe ori în moduri nespectaculoase, ele ne reamintesc cât de ridicolă poate fi pretenția de eternitate.
Este timpul să ne acceptăm efemeritatea, să ne îmbrățișăm umanitatea și să înțelegem că nimic, dar absolut nimic, nu poate rezista veșniciei, cu excepția doamnei cu coasa. Poate că un pic de cinism nu strică, pentru a tempera aceste așteptări nerealiste. De ce să ne jurăm iubire eternă când putem să ne bucurăm de prezent și de ceea ce ne oferă viața, fără presiunea nemuririi?
Iar când vine vorba de moarte, ei bine, aceasta nu are nevoie de jurăminte. Ea nu face promisiuni grandioase; este simplă, directă și inevitabilă. Nu te minte cu povești frumoase și nu îți promite apusuri romantice. Moartea este ceea ce este, și asta o face, paradoxal, onestă. Dacă dragostea ar avea măcar o fărâmă din autenticitatea morții, poate că am avea mai puține divorțuri și mai multe relații reale.
Așadar, dragi îndrăgostiți, în loc să vă încurcați în jurăminte de eternitate, încercați să vă bucurați de clipă. Sărbătoriți imperfecțiunea și efemeritatea relațiilor voastre. În fond, frumusețea adevărată nu stă în eternitate, ci în efemeritate. Cât despre moarte, ea nu are nevoie de cuvinte mari; își va face treaba fără să ceară permisiunea. Poate că, în cele din urmă, tocmai acceptarea acestui fapt ar putea aduce un dram de realism și, cine știe, poate chiar o formă de iubire mai autentică și mai profundă.
