Acum sunt singur și încerc să înțeleg ce s-a întâmplat cu adevărat, dar în urmă cu ceva timp eram împreună cu o femeie care era cu mult mai mare decât mine, de etnie romă. Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte cum, rând pe rând, am rupt legătura cu toți prietenii mei, cu toate cunoștințele și chiar cu cei din familia mea. O cunoscusem pe ea și nu mai vedeam nimic.
Toți oamenii din jurul meu se mirau și încercau să vorbească cu mine, dar eu nu mai aveam ochi și urechi decât pentru ea. O iubeam sau așa credeam eu, o vedeam foarte frumoasă și nu puteam să-i refuz nimic. O iubeam încă din prima zi, o iubeam parcă din clipa în care mă născusem și nu concepeam că există viață fericită fără ea. Ai mei mă certau mai mereu și încercau să-mi explice că nu este normal să stau cu o femeie care este mai mare ca mine cu 45 de ani, că nu este normal să duc din casă tot ce văd și să-i dăruiesc ei, iubitei mele, mă certau zilnic și, în felul acesta, am decis că este mai bine să plec, să merg cu ea și să ne trăim fericirea împreună.
Totul a durat aproximativ trei ani. Aproape că nu știu cum s-a scurs timpul. Zilele trecute a venit mama pe la noi, avea într-o plasă niște obiecte mici de lut, un fel de păpuși din ceramică arsă, habar nu aveam ce erau, dar, în momentul în care le-a pus pe masă, am simțit că mă trec toți fiorii și că mă ia cu leșin. Mama mi-a spus că a găsit acele obiecte în pământul din spatele casei, că cineva le îngropase acolo special. Fusese la un preot și acesta a învățat-o să vină cu ele la mine și să le spargă în fața mea cu un ciocan. În momentul în care le-a spart, am avut senzația că mă trezesc ca dintr-un somn greu, de parcă am deschis un fel de ochi al minții și am început să realizez ce se întâmplase cu mine.
Femeie pe care o credeam iubita mea și pe care o vedeam frumoasă avea nu mai puțin de 65 de ani, iar eu tocmai împlinisem 20. Abia atunci mi-am dat seama că stăteam cu o femeie mai în vârstă decât părinții mei. A fost un șoc, a fost cel mai crunt experiment din viața mea, acela a fost momentul în care mi-am făcut bagajele și am plecat de acolo.
Acum sunt singur și speriat, am fost la biserică și m-am rugat, am încercat să uit cele întâmplate, dar mă simt rău, murdar, înșelat și folosit. Voi ați trecut prin așa ceva? Eu nu credeam în vrăjitorie, dar timpul mi-a demonstrat că există capcane ale gândurilor foarte periculoase în care, dacă pici, nu mai există cale de întoarcere. Eu am fost ajutat să scap, dar mă gândesc acum la toți bărbații cărora li s-au făcut farmece și stau cu femei ce se înfruptă din ei ca din prăjituri savuroase… Vă implor, doamnelor vrăjitoare, vă rog, fiți blânde cu ei!
