Cel de-al 44-lea an s-a așezat cuminte, dar neresemnat lângă ceilalți care s-au consumat în tăcere și resemnare. S-a uitat mirat în jurul său și și-a zis: “Nu, nu accept să fiu ca voi și nici n-am cum! Arăt mai special ca oricare dintre voi! Nu accept să mă pierd în negura uitării neînsemnat, monoton și gri. Marchez jumătatea vieții, nu pot trece oricum!”
Așadar, rebelul 44 s-a ridicat, s-a scuturat puternic și a zdruncinat neuroni, și atrii, și ventricule, dar și cvadricepșii femurali. Și uite așa, îndrăznețul 44 a stricat și armonia dintre inimă și creier. A început lupta, mai puternică decât conflictul dintre ruși și urcaineni (măcar ei au adepți și contestatari). Creierul, rațional și autosuficient datorită IQ-ului de aproximativ 125, a decis că inima este vincibilă și inferioară cantitativ de cel puțin șase ori, deci o victimă sigură.
Incontestabil, creierul știe că poteca bătătorită e cea mai sigură: nu deschizi stăvilarul de la gârla emoțiilor pentru că efectele unor astfel de cataclisme pot avea urmări greu de anticipat. Și cine își mai permite astfel de riscuri într-o lume dominată de interese meschine? Nu mai prudent este să-ți faci treaba mașinal, dar eficient?
Inima, recunoscându-și inferioritatea cantitativă, însă neabjurată pe deplin, a acceptat tăcută și supusă superioritatea rațiunii ce sălășluia tihnită în creier.
