Ce te determină, copil fiind, să alegi o jucărie sau alta? Ce te atrage la o păpușă, la un trenuleț electric sau la niște figurine de lemn pictate manuale?
Desigur, fiecare are răspunsul său, bazat pe gen, gusturi și chef de joacă. Dar dacă niciunul dintre aceste răspunsuri nu este, fapt, cel corect? Dacă niciunul dintre aceste răspunsuri nu conține adevărata motivație pentru care ești complet hipnotizat de o anumită jucărie?
Știu, am început recenzia romanului „Jucării” semnat de Laura Nureldin și publicat la editura BookForge, cu prea multe întrebări și niciun răspuns, dar asta pentru că toate răspunsurile se regăsesc de fapt, în carte.
Laura ne introduce în intimitatea nobilei familii Wortham, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, din inima Londrei. Aici facem cunoștință, pe rând, cu toți membrii casei – Lady Gwendolyn Wortham, lordul Charles Wortham, copiii lor, Andrew și Alice, precum și servitorii casei. Un univers ermetic, perfect, plin de dragoste și armonie până când… Ei, bine, până când Gwen și cei doi copii pășesc în noul magazinul de jucării Stogh Toys. De altfel, romanul este construit rotund, începând și terminându-se, deloc întâmplător, în acest misterios magazin de jucării, la o distanță de mai bine de un secol.
Mai țineți minte acele cărți din copilărie pe care atunci când le deschideai răsărea o lume de carton în 3D surprinzând diferite momente din viața cotidiană sau fantastică a personajelor de poveste? Ei bine, aceasta este impresia pe care o ai citind „Jucării”: în fața ta se desface lumea aparent normală (înțelegând prin „normalitate” neabaterea de la legile cunoscute ale fizicii) a unei familii nobile al cărei destin este marcat de… extraordinar. Suntem invitați să-i pătrundem tainele prin ochii celor doi copii de 7 și respectiv 5 ani, pentru că doar copiii mai pot să vadă și să înțeleagă miraculosul, astfel că Andrew și sora lui Alice ne oferă o incredibilă lecție despre vălurile care ascund adevărul și despre modul în care îl putem cunoaște, dacă renunțăm la încăpățânarea de a refuza că există și lucruri care nu se încadrează în standardele de gândire cu care am fost (și suntem) crescuți generație după generație.
„Un joc straniu, ale cărui reguli nu le cunoștea nimeni…” se afirmă la un moment dat în carte, referitor la straniile întâmplări trăite de personaje, dar nu cumva însăși viața este un astfel de joc ale cărui reguli ne străduim să le înțelegem fără succes? Da, o nouă întrebare… Dar nu ai, până la urmă, cum să nu-ți pui întrebări, căci cartea Laurei – a cărei lectură este atât de fluidă și de atractivă – asta face, te aduce în pragul anumitor întrebări, întrebări menite să facă să deschizi ochii asupra propriei lumi, până la urmă.
Nu vreau să închei fără a vă spune că, parafrazând dedicația Laurei de care sunt tare mândră, „poate că, după ce o să citiți cartea asta o să priviți altfel jucăriile. Și poate că și ele pe voi”. Ah, și încă ceva. Sfârșitul este absolut fenomenal! Ultimele două propoziții – da, da, exact ultimele două propoziții – sunt geniale. Și acum mi se face pielea de găină, recitindu-le! Și nu, vă rog, vă implor, nu faceți greșeala de a începe cu ele, ar fi păcat să nu vă oferiți bucuria de a descoperi o carte absolut memorabilă.
„Jucării” de Laura Nureldin poate fi achiziționată de aici. În plus, tot pe site-ul editurii BookForge, găsiți și celelalte cărți ale autoarei.
Despre ea însăși, Laura spune:
„Am scris de când mă știu. Pe pereți, pe hârtie, în desfășurătorul de jurnal, pe blog. Acum, la „bătrânețe”, m-am apucat de scris povești. Nici studiile, nici funcția nu mă recomandau pentru asta – sunt absolventă de Psihologie și lucrez ca prezentator de știri din 2002. Cred cu tărie că poveștile se scriu, de fapt, singure. Doar că au nevoie de un scrib care să le aștearnă pe un blank document. E foarte mișto să termini de scris o carte și, la sfârșit, s-o recitești cu ochi de cititor proaspăt ieșit din transă. E mișto să fii povestaș, vorba lui Llosa.”
Mai adaug eu că a fost laureată cu Premiul Național de Science-Fiction 2015 pentru debut.
