Sau cum o cafea amară într-un colț de lume poate deveni altarul unei femei care și-a rătăcit harta inimii
Ah, dragă suflet cunoscător de vinuri tari și iubiri volatile, iată-ne din nou răscolind cenușa fierbinte a marilor patimi, acolo unde nici rațiunea nu mai știe ce face, iar logica se dezbracă singură în fața unei priviri venite din senin, de parcă însăși Afrodita și-ar fi scăpat papucul în parcarea unui Lidl și de-acolo s-a declanșat Apocalipsa conjugală.
Când a ieșit pe ușă dimineața, avea în mână o sacoșă cu legume, iar în suflet o liniște călduță. Îi zâmbise bărbatului ei, cel care îi repara prizele, îi călca tricourile și îi știa zilele de ciclu mai bine decât ginecologul. O iubea, cu acel soi de iubire care se îmbracă în pijama și adoarme cu telecomanda în mână. O iubea cu borș de duminică, cu concedii în Grecia la ofertă și cu nervi reprimați în fața dulapului plin de pantofi. Și totuși… într-un colț de după colț, în acel spațiu dintre „mai adaug sare” și „nu uita să iei pâine”, destinul trăgea de mânecă o femeie pe care nu o interesa să fie salvată, ci doar văzută.
Pentru că așa încep marile dezordini emoționale – nu cu sex, nu cu buze, nu cu vin roșu pe piele albă, ci cu priviri. Cu acel moment în care un necunoscut te privește de parcă ai fi fost creată din raze de soare și mirare. Când ochii lui nu se opresc la sprânceană și gât, ci îți văd gândurile, furiile, lipsurile. Când îți spune că vocea ta sună a roman neterminat și că râsul tău ar putea stârni cutremure. În acel moment, bărbatul de acasă, cu toate calitățile și fidelitățile lui, devine… mobilă. Nu, nu l-a plănuit. Nicio femeie nu-și îmbracă sufletul cu intenția de a-l dezbrăca altuia. Ea doar… s-a așezat la o terasă, și-a comandat o cafea, iar viața a decis să-i servească un seism cu intensitate 9 pe scara iubirii nepermise.
Amantul? Nu era nici mai frumos, nici mai deștept, nici mai dotat material. Dar avea un fel de a o asculta de parcă fiecare cuvânt al ei ar fi fost o rugăciune rătăcită. Și o mânecă de cămașă suflecată cum nu-i suflecase nimeni până atunci gândurile. Când s-a ridicat de la masă, nu mai era aceeași. Poate că își amintea încă PIN-ul cardului, dar uitase de ce iubea omul de acasă. Uitase de câte ori îi ținuse părul când vomita de la o enterocolită, de câte ori îi îndesase păturica peste picioare când adormea pe canapea. Uitase tot, căci iubirea care se naște subit are prostul obicei să ceară absolutul: să fii a ei cu totul, sau să nu fii deloc. Și-a continuat ziua ca o femeie cu două lumi în buzunar.
S-a întors acasă, a pus legumele în frigider, a gătit, a râs forțat la glumele copilului. Dar înăuntrul ei, o fiară se trezea. Nu una periculoasă, ci una nesătulă. De prezență, de pasiune, de atingeri care nu sunt obligații maritale ci descoperiri senzuale. A plâns în baie. Nu pentru ce avea să piardă, ci pentru ce avea de trăit și nu putea trăi în casa cu pereți zugrăviți cu cumințenie. Și în zilele următoare, totul a devenit o piesă de teatru absurd. Iubea în continuare bărbatul de acasă – dar îl iubea ca pe o carte veche, pe care o respecți, dar nu o mai citești. În schimb, pe celălalt îl venera. Îl aștepta ca pe o ploaie fierbinte după o secetă de suflet, îi memora vorbele, îi lua în seamă respirațiile, tremura la fiecare atingere de degete pe încheietură. Era, vai, îndrăgostită fără apărare. De parcă o forță de dincolo de stele i-ar fi rescris ADN-ul. Când, în cele din urmă, a recunoscut, nu a făcut-o cu rușine. A făcut-o cu acea sinceritate dureroasă care spune: — Nu m-am schimbat. Doar mi-am amintit că sunt vie.
Iar el, bărbatul fidel, cu prizele și borșul lui, n-a înțeles. Nu pentru că era prost. Ci pentru că era cinstit. Iar cinstea nu pricepe vibrațiile pe care doar păcatul le poate orchestra în do major. A căzut în genunchi, dar n-a implorat. A știut că femeia care pleacă cu sufletul în alt pat nu mai e a nimănui, nici măcar a acelui bărbat nou. E doar a unei dorințe care arde până se consumă sau se mistuie. Viața, dragă al meu cititor îndrăzneț, nu e un plan de pensii. E un hazard aromat, un fum de trabuc cubanez în plină dietă, o fustă scurtă pe o vreme incertă. Și când crezi că totul e liniștit, apare o privire, un miros, o propoziție rostită prea aproape de timpan și prea adânc în piept.
Și femeia, care ieri își planifica vacanța cu soțul, azi își planifică scuzele pentru întârziere. Nu-i de condamnat. Dar nici de idealizat. E, pur și simplu, o femeie în derivă. Sau, mai bine spus, o femeie în plină regăsire. În altă barcă, cu alt vâslaș, pe alt râu. Și când se va izbi de mal… atunci vom vedea dacă era iubire sau doar furtună. Până atunci, să trăim poetic în dezordine. Că-n dragoste, ca-n beciurile vechi, cele mai tari licori se sparg când le scuturi fără să știi ce-i în ele.
