„Nenorocito, mă iubești sau numai îți bați joc de mine?”

2
3199

(…)

Amalia plângea în hohote, jurându-i lui Gelu că nu avea absolut nimic cu Radu sau cu oricine altcineva și că habar nu avea de ce venise așa la ea și ce voia de la ea. Nu-i făcuse Gelu crize de gelozie până acum, dar nici nu se ivise vreodată o ocazie, iar acum, derutat și oarecum speriat de furia pe care o resimțise, de bătaia pe care o inițiase, dar și de durerea de cap difuză ce nu-l mai slăbea, alesese s-o tortureze, în loc să-și lămurească mai întâi lui însuși de ce îi păsa atât de tare totuși de ea. Într-atât încât să uite aproape de restul admiratoarelor sale, într-atât încât să-și pună pielea în saramură fără să se gândească nici măcar cinci minute înainte dacă merită efortul. De bună seamă că meritase din moment ce, acum, în loc să fie cu băieții pe te miri unde, mușcat de șarpele geloziei direct de inimă, o certa pe Amalia, ca și când i-ar fi fost soție infidelă, prinsă în fapt, goală-n pat cu amantul peste ea.

– Ce vrei să fac? Îți jur pe sufletul meu, nu am nicio treabă cu el, nu știu ce-i trebuia, nu i-am dat niciodată atenție, crede-mă! Te rog, te implor… ăsta e adevărul și chiar nu ai de ce să mă chinui atât, chiar nu s-a întâmplat nimic, nu înțelegi? Nu sunt vinovată cu nimic… Nu pot fi responsabilă de ce gândesc și fac alții! E absurd, absurd…

– Și ce vrei să fac, să aștept să se întâmple? Târfă! Minți! Nu vine nimeni la tine, cățea, dacă nu ridici tu mai întâi coada! Ia zi, te-a futut și ți-a plăcut, așa e?

Pe măsură ce turuia, își dădea seama că aberează, dar se enerva tot mai tare și nu se putea opri, simțind o plăcere perversă în a o chinui, a o jigni și a o face albie de porci. Îi făcea bine să dea cu ea de toți pereții, s-o simtă înfrântă și suferindă, parcă așa i se mai răcorea și lui rana din suflet, mai cu seamă că, până atunci, chiar nu simțise niciodată că, în loc de inimă, avea un cuțit însângerat ce se învârtea de nebun printre coaste, secerând totul în calea lui.

– Și aia din mâna lui ce era? Nu cumva eșarfa ta? Ți-ai uitat-o la el, panaramă? Da’ chiloții nu i-ai uitat? Dă să văd, îi mai ai pe tine?

– Încetează!! Încetează!!

Amalia se făcuse ghem, cu mâinile la urechi, speriată că de la potopul de injurii, Gelu ar putea trece fără veste la unul de pumni și șuturi. Era șocată de ieșirea lui complet descreierată, mai ales că nu se simțea vinovată cu nimic. Își dăduse seama, la un moment dat, că Radu nu voia decât să-i înapoieze eșarfa pe care, cel mai probabil, o pierduse în înghesuiala de la intrare și, dacă ar fi avut și altceva în minte, era strict problema lui, căci ea chiar nu-l încurajase niciodată. Și o undă de regret își făcu firavă loc în sufletul ei, gândindu-se că, dacă ar fi fost acum Radu în locul lui Gelu, mai mult ca sigur nu ar fi avut de îndurat astfel de abuzuri. Întâmplarea de azi era un precedent periculos și ea știa foarte bine că următorul pas trebuia să fie unul în afara relației, căci dacă accepta să meargă mai departe în aceste noi și năucitoare condiții, o făcea alunecând vertiginos către un dezastru din care cu greu se va mai putea slava. Și, pentru prima dată în mult timp, în sfârșit, nu mai ocoli întrebarea corectă. Cea pe care nu avea curajul să și-o pună, cea de al cărei răspuns se temea foarte tare, căci ar fi putut anula tot ceea ce fusese până acum viața ei: „Oare chiar îl iubesc pe omul ăsta?”.

– Zi, nenorocito, mă iubești sau numai îți bați joc de mine?

Întrebarea izbucnise simultan din ambele direcții și Amalia se văzu, în sfârșit, în fața faptului împlinit. Acum trebuia să răspundă. Să-și răspundă ei, desigur, și lui… Nici nu mai conta, dacă ea știa clar răspunsul… Dar îl știa?

– Taci? Acum nu mai ești vorbăreață? Nu te mai spargi în figuri? Tu te… cu mine de mână? Păi cine te crezi, nebuno? Tu ai senzația că sunt prostul tău să faci ce vrei din mine? Vezi că ți-ai luat nasul la purtare și imediat te lipesc de toți pereții de nu te vezi…

Ce-i trebuia ei să se lase amăgită de invitația lui aparent benignă și să accepte să vină până la el că ai lui sunt plecați și așa pot sta liniștiți de vorbă. Amețit de bătaie, vineri seara, în discotecă, nu fusese în stare să-și adune mințile, dar acum era în stare și încă cum!

– Las’ că-ți scot eu democrația din cap!

Amalia continua să plângă, terorizată atât de ieșirea necontrolată a iubitului ei, cât și de nenorocita aia de întrebare pe care și-o repeta în mod mecanic, fără să fie capabilă s-o oprească ca să se poată concentra asupra unui posibil răspuns.

De la un timp, Gelu tăcuse. De la furie, trecuse la deznădejde. Alunecase de-a lungul peretelui opus și acum stătea și el ghemuit, cu mâinile acoperindu-și fața. Într-un unic și vital moment de luciditate, începea să înțeleagă ce face și cum ieșirea asta turbată putea distruge orice. Degeaba își jurase ani de-a rândul că el nu se va comporta așa cu nicio fată, cu nicio femeie din viața lui, degeaba îl urâse pe taică-su cu patimă și ardoare pentru fiecare scandal și fiecare abuz pe care maică-sa le înghițise toată copilăria lui. Degeaba, căci răul crescuse direct în sufletul lui, nederanjat, și acum își ițise capul otrăvit prin gura lui cea fără de control, pârjolind totul în jurul lui. Efectiv, se ura, dându-și seama că nu este cu nimic mai bun decât taică-su, chit că acesta, în urma unui recent atac cerebral, se schimbase radical, potolindu-se inexplicabil și definitiv. Poate că scurta întrevedere cu moartea îl schimbase sau poate că ceva murise deja în el și acum, nemaifiind 100% el însuși, miracolul fusese posibil. Nu mai conta. Maică-sa respirase, săraca, în sfârșit ușurată, dar el nu-l putuse ierta nici acum, relațiile dintre ei fiind cât se poate de reci și de încordate. Și acum? Și acum, monstrul înviase, i se băgase lui pe sub piele și făcuse dezastru… O, da, nici primul și nici ultimul… Restul păcatelor mai recente sau mai puțin recente, ivite la întâmplare din memoria-i prea fidelă, nu-l torturaseră niciodată, dar acum păreau gata să pună umărul la regrete și să-și arate, în sfârșit, adevărata față. Pentru o clipă, se simți copleșit. Mic. Nemernic. Un nimeni în drum. Un laș. Un gunoi. Ta-su gol…

Nici măcar nu încercase s-o asculte – măcar câteva secunde – pe Amalia. Dacă fata avea dreptate și atunci bătaia cu Cremene și scandalul ăsta erau complet gratuite, doar rodul blestemului pe care-l moștenise în ADN și de care poate numai moartea l-ar putea izbăvi. Sau, mai știi, poate numai dragostea…

– Amalia… iubita mea, viața mea, te rog, haide…

Ca majoritatea bărbaților, Gelu nu știa să-și ceară iertare. Nici măcar un „îmi pare rău” nu era capabil să emită, chiar dacă, în adâncul sufletului, chiar regreta.

Amalia tăcea în continuare, ușurată că furtuna trecuse. Deocamdată. Dar nici nu era dispusă să se prefacă că nu se întâmplase nimic și să-l primească cu brațele deschise pe cel ce, în urmă cu nici câteva minute, era în stare s-o strivească și nu doar din vorbe.

– Vreau să plec, te rog…

Amalia scâncea de la locul ei, încă prea speriată să facă vreo mișcare.

– Nu, nu, te implor… Iubita mea, nu știu ce a fost cu mine… am înnebunit când l-am văzut așa de aproape de tine… nu suport să știu că altul ar putea… înțelegi tu… te rog, nu pleca, nu mă lăsa singur, nu acum…

Gelu se târî până la ea, îi cuprinse genunchii cu brațele și, în timp ce se ruga de ea, lacrimi mari îi alunecau din colțul ochilor.

Nu-l mai văzuse astfel niciodată. Nici atât de lipsit de control asupra propriilor porniri, nici atât de umil și nici plângând. Imaginea pe care o avea despre el nu avea nicio legătură cu ceea ce descoperea acum. Ar fi dat orice să șteargă ziua asta din calendar, să nu fi mers niciodată la discoteca aia nenorocită, să nu fi fost colegă de clasă cu tâmpitul ăla de repetent. Chiar așa, pentru cine naiba o fi rămas Radu repetent…?

Ar fi dat orice să nu fie scoasă din obișnuința ei călduță, din problemele zilnice, deloc mărunte, legate de școală, de meditații, de BAC, de ieșirile cu iubitul ei, iubitul ei așa cum îl cunoscuse până atunci și nu cu acest individ golit de sine însuși sau poate doar lipsit de nenumăratele măști sub care a reușit, atât de abil, să se ascundă până acum.

Mintea Amaliei sărea febrilă de la un gând la altul acum, fără să fie, în continuare, capabilă se se oprească asupra niciunuia pentru a-i da consistență și coerență.

– Nu pleca, te rog, nu mă lăsa singur, nu mă părăsi și tu…

Începuse să-i sărute genunchii cu patos, cu muci și cu lacrimi, într-un acces de dragoste subită și Amalia nu știa dacă este cel mai romantic gest pe care Gelu îl făcuse vreodată sau doar cel mai scârbos. Dar ce știa cu siguranță era că trebuia să plece de acolo și asta cât mai repede, înainte ca necunoscutul ăsta să mai facă te miri ce altceva, căci de acum se putea aștepta la orice din partea lui.

– Gelu, te rog, lasă-mă să plec…

Ar fi trebuit să fie, în sfârșit, fermă pe poziții, să sară în sus, să se repeadă la ușă, s-o deschidă și s-o ia la fugă și să nu se mai oprească decât acasă și asta după ce va fi încuiat ușa în urma ei. Dar nu mișca, doar buzele îi ascultau voința firavă și se mișcau în acord cu cele câteva cuvinte pe care Gelu oricum nu le auzea.

– Te rog…

Când buzele lui Gelu ajunseseră sus, pe coapse, Amalia încercă să se împotrivească, dar mai mult de formă. Emoțiile puternice, dublate de frică, o obosiseră și acum căldura asta atât de plăcută și de cunoscută ce i se împrăștia din pelvis către granița ființei sale cu lumea o luase complet în primire, anihilându-i – temporar – memoria. Căci voința fusese de mult înfrântă, încă de la prima înjurătură a iubitului ei.

…relație toxică”, îi mai trecu prin cap, înainte de a-l cuprinde cu ambele picioare și de a-l trage spre ea, în ea, pe cel căruia i se predase într-un mod nepermis.

Plecă într-un târziu, răvășită, nedumerită. Nici ea nu mai înțelegea nimic nu atât din cele întâmplate, cât din cele ce simțea și din mecanismele ce stăteau la baza ultimelor decizii, aparent, tot mai avariate sau, cel puțin, așa avea ea impresia acum, când nu mai știa ce să facă cu sine.

Obosit, Gelu nici măcar nu se oferise să o conducă acasă, pur și simplu îi dăduse drumul… (…)

fragment din romanul „Secrete murdare” (în lucru)

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord