Există și această formă specială de eroism masculin: tatăl care stă o oră singur cu propriul copil și așteaptă aplauze morale, diplomă și probabil monument în centru. Dacă schimbă și un scutec, deja se consideră voluntariat umanitar.
Există un moment în viața multor bărbați când îi lovește brusc dorința de a avea copii. Apare senin, între un reel cu un tată care face clătite în formă de dinozaur și o fotografie cu un bebeluș îmbrăcat în body cu „Best Dad Ever”.
Dintr-odată, devin emoționali. Sensibili. Filosofici. Vor „o familie”. Vor „un mini-eu”. Vor „să lase ceva în urmă”. Exact cum copiii de șapte ani vor un cățel după ce văd un labrador pe TikTok.
Partea fascinantă este că, în imaginația lor, copilul există doar în versiunea trailerului. Copilul râde. Aleargă în slow motion prin parc. Spune „tati”. Îl privește cu admirație. Niciodată nu urlă la 3 dimineața pentru că i-a dispărut banana preferată.
Niciodată nu face febră în weekend. Niciodată nu vomită fix în mașina proaspăt spălată. Copilul imaginar al bărbaților e foarte cinematic. Are lumina perfectă și nu miroase niciodată a lapte prins.
Exact ca în cazul cățeilor.
