Gata, v-ați răcorit? Ați stabilit cine este patriotul: omul cu merdeneaua sau omul cu croasantul? Ați decis dacă margarina este dușmanul național, dacă untul este simbolul superiorității gastronomice și dacă, pentru a apăra onoarea Bucureștiului, trebuie să mâncăm cinci merdenele în fața Miței Biciclista?
Perfect. Putem să ne întoarcem acum la viața noastră.
Sau, dacă tot avem timp, poate mai stăm puțin în Piața Amzei. Că acolo se scrie istorie. Nu neapărat istoria țării, dar sigur istoria internetului românesc.
Un clip în care Edmond Niculușcă, cofondator și administrator al La Mița Biciclista, ironizează Patiseria Amzei, merdeneaua cu margarină și, mai ales, tipologia clientului care preferă patiseria lui Nea Mihai, a reușit în câteva ore ceea ce milioane de lei cheltuiți pe campanii de publicitate nu reușesc întotdeauna: să-i facă pe oameni să vorbească despre două afaceri.
Și ce au făcut românii?
Au luat merdenele. Cu o determinare patriotică demnă de cauze mai importante.
S-au format cozi la Patiseria Amzei, oamenii au cumpărat câte patru-cinci bucăți, unii s-au dus special să le mănânce în fața Miței Biciclista, iar scandalul a devenit atât de mare încât până și Ambasada Danemarcei a intrat în poveste cu un comentariu.
Asta da mobilizare națională.
Nu pentru spitale. Nu pentru educație. Nu pentru infrastructură.
Pentru margarină.
Și aici începe partea cu adevărat delicioasă.
În online circulă acum și teoria că cele două afaceri ar avea același proprietar și că totul ar fi, de fapt, o strategie de marketing genială: ne certăm public, internetul sare în aer, unul primește clienți din solidaritate, celălalt primește milioane de afișări, iar la sfârșit toată lumea câștigă.
Sună foarte bine. Aproape prea bine.
Numai că nu am găsit nicio confirmare credibilă că Patiseria Amzei și Casa Mița Biciclista au același proprietar. Informațiile publice despre Casa Mița Biciclista îl indică pe omul de afaceri Aurel Iancu drept proprietar al imobilului, cumpărat în 2021, în timp ce presa descrie Patiseria Amzei ca fiind administrată de familia care se ocupă de ea de zeci de ani.
Deci, deocamdată, teoria rămâne teorie.
Dar există o întrebare mult mai interesantă: dacă nu a fost o strategie de marketing, de ce ne comportăm noi ca și cum am primit ordin de mobilizare?
Pentru că românului îi place circul. Scandalul.
Îi place scandalul mai ales atunci când este suficient de mic încât să poată avea o opinie despre el.
La energie? Complicat.
La deficit? Plictisitor.
La administrație? Trebuie să citești.
La educație? Trebuie să gândești.
La economie? Doamne ferește, apar procente.
Dar la margarină?
Acolo suntem experți.
Acolo avem doctorate.
Știm exact ce mânca bunica, ce punea mama în foitaj, ce merdenea era mai bună în 1998 și de ce francezii nu înțeleg adevărata valoare a unei plăcinte românești.
Și nu este prima dată când internetul românesc transformă un episod banal într-un tribunal național.
Vă mai amintiți de recentul scandal „Anna”?
Un bărbat a scris cu spray-ul numele unei femei pe o stâncă de pe Transfăgărășan, însoțit de o inimă. Gestul a devenit viral, au apărut reacții, ironii, investigații și chiar verificări ale autorităților pentru identificarea celui care a vandalizat stânca.
Anna, probabil, avea alte probleme.
România, însă, avea nevoie urgentă de verdict.
Iar în iunie am avut un alt spectacol: o fată de 14 ani, ieșită de la Evaluarea Națională, a spus că se așteaptă la un 4 sau 5 și că își dorește, în viitor, un mic salon de manichiură și gene. În loc să vedem un copil care tocmai ieșise dintr-un examen și vorbea despre visul ei, o parte a internetului a transformat-o în țintă pentru batjocură. PressOne a documentat chiar mecanismul prin care interviul a ajuns să devină instrument de hărțuire online.
Asta spune ceva despre noi.
Nu că suntem proști.
Nu că nu avem voie să râdem.
Ci că avem o disponibilitate extraordinară de a transforma orice nimic într-o cruciadă.
O fată de 14 ani spune că poate ia 5? Hai să o judecăm.
Un bărbat scrie „Anna” pe o stâncă? Hai să-l căutăm.
Un patron vorbește despre margarină? Hai să cumpărăm merdenele cu kilogramul.
Un croasant are unt? Trebuie să stabilim cine este elita și cine este poporul.
Și, în tot acest timp, problemele serioase au un mare dezavantaj: nu sunt suficient de spectaculoase pentru TikTok.
Nu au foitaj.
Nu au scandal.
Nu au un personaj care să spună ceva suficient de arogant încât să poată fi distribuit de 100.000 de oameni.
Așa că internetul nostru funcționează minunat.
Îi putem da unei patiserii o reclamă uriașă fără ca ea să plătească pentru asta.
Putem transforma o merdenea într-un simbol al rezistenței naționale și al unei tinereți de mult duse.
Putem face dintr-un croasant cu unt o declarație de clasă socială.
Și putem petrece o zi întreagă certându-ne între noi în timp ce, undeva, cineva care chiar știe să facă marketing își freacă mâinile mulțumit.
Poate că videoclipul a fost o strategie.
Poate că a fost doar o gafă.
Nu putem confirma intenția fără dovezi.
Dar rezultatul îl vedem cu ochiul liber: scandalul a produs expunere, a generat trafic, a creat o poveste și a transformat două afaceri locale într-un subiect național. Iar Nea Mihai, atacat în clip, a ajuns să aibă coadă la ușă.
Marketing involuntar?
Marketing genial?
Circ autentic?
Probabil câte puțin din fiecare.
Cert este că românul poate fi scos din casă foarte ușor.
Nu cu promisiunea unor schimbări majore.
Nu cu argumente despre viitor.
Ci cu o întrebare simplă:
„Unt sau margarină?”
Și uite așa, după ce ne-am certat pentru o merdenea, putem să ne întoarcem liniștiți la problemele adevărate.
Până mâine.
Când cineva va pune mazăre în salata de boeuf și va începe următoarea criză națională.
