Ai semnat, eşti condamnată…
Cu ce se se străbat distanţele care-i despart pe doi soţi după ce timpul se va fi scurs între ei, împingându-i cu abilitate pe drumuri paralele?
Cu ce se măsoară lacrimile vărsate pe ascuns, după ce ochii au uitat să se privească, mâinile să îmbrăţişeze şi inimile să se caute?
Cât de greu atârnă tăcerea când se vor fi terminat cuvintele de dragoste? Şi ce să faci cu spaţiile dintre suflete? Cu ce să le umpli? Cu iluzii, amintiri sau amăgiri?
Dar ce să faci cu reproșurile, cu tonul mereu săltat o notă în plus sau cu ascuţimea din privire? Cu rictusul unui zâmbet mort de mult şi cu mârâiala agasantă care va fi luat locul alinturilor?
Ce să faci cu construcţii de vocale şi consoane pe care niciodată nu ţi le-ai fi imaginat că vor pluti în jurul tău? Că te vor însoţi, redefinindu-ţi fiinţa, din fostă iubită în actuală nedorită?
Cum să accepţi că trăieşti în reluări nereuşite, ratând constant momentul cheie? Că te-ai lepădat de cea care erai, în favoarea celei care ai fi putut deveni, dar, pe drum, ai rătăcit alături de un …necunoscut?
Cum să accepţi că nu-l mai regăseşti în sintagma „al meu”? Şi că nici vocabula „noi” nu mai există?
Cum să continui să urci în genunchi, sprijinită în coate, un drum care nu mai este de mult al tău şi de la care nu ştii cum să te abaţi?
Cum să mai crezi în minunile lumii, în magia ei, despre care ai auzit că ar exista, dar pe care niciodată nu ai putut-o atinge şi să urli „este”?
Cum să te împaci cu un sine muribund căruia îi apeşi, prefăcându-te că te uiţi în altă parte, perna peste faţă?
Citește articolul întreg aici.
