Întrebarea se prelinge pe limbă ca un vin roșu rubiniu, întunecat și seducător, întrețesându-se cu umbrele serii și cu parfumul amintirilor risipite. Nu e o simplă dilemă, ci o interogație ce apasă pe măduva ființei, asemenea unei palme calde și totodată crude. Într-o lume unde trăim grăbit, între două săruturi aruncate ca resturi pe un colț de masă, și în care „eros” se consumă precum pâinea cea de toate zilele, ce rămâne din adevărata atingere, din dulceața complicată a unei iubiri ce se construiește pe tăcere și rezonanță?
Există, de o parte, relațiile pasagere, cele care vin cu promisiunea unei vindecări instantanee – o alifie pentru clipă, un balsam care, precum mierea așezată pe rană, adoarme durerea, dar nu o vindecă. Oamenii se caută în ele cu disperarea unei nopți de iarnă, unde frigul roade oasele și unde pielea altuia devine simplă pătură de împrumut. Și totuși, această febră a îmbrățișărilor efemere are ceva seducător: e taina nespunerii, e tentația păstrată în buzunarul ascuns al inimii, e dragostea mută pentru viața de huzur, unde luxul și plăcerea nu au nevoie de mărturisiri, ci doar de tăcerea complice a celor care știu să se piardă unul în celălalt. Dar oare nu spunea Heraclit că „totul curge”? Și nu e, atunci, această iubire efemeră, un simplu râu grăbit ce se varsă în uitare?
De cealaltă parte, se află căldura unui cămin liniștit, unde pereții respiră amintiri și unde seara se așază ca o catifea, cu vinuri fine ce alunecă în pahare și cu buze coapte, mușcate cu poftă, dar fără teamă de dispariție. Aici, iubirea nu e o alifie, ci un pansament trainic, cusut cu fire de răbdare și de complicitate. Ea cere timp, cere dezgolirea nu doar a trupului, ci și a gândului, a slăbiciunilor, a durerilor nespuse partenerului, care uneori apasă pe suflet mai greu decât plumbul. Dar, în același timp, această iubire așezată oferă un refugiu ce nu poate fi găsit în brațele grăbite ale străinului. Este acea „domus” romană, unde liniștea era privită drept templu al sufletului, unde tot ce era fragil devenea puternic prin simpla comuniune. Și iată lovitura de maestru: nu cumva tocmai între aceste două extreme își clădește omul căutarea?
Sufletul, asemenea unui gladiator, oscilează între dorința de spectacol și nevoia de a-și odihni spada. Relațiile pasagere aduc febra, focul scurt și mistuitor, în timp ce căminul liniștit aduce stabilitatea, lumina ce nu orbește, ci încălzește. Este dilema dintre „eros” și „agape”, dintre pasiunea care arde și iubirea care îngrijește. Aristotel, cu înțelepciunea sa sobră, ar fi spus că virtutea stă în echilibru; dar cine ar putea condamna sufletul care caută, uneori, să-și scalde rana în alifia cea repede, chiar dacă știe că pansamentul adevărat se află acasă, lângă vinul ce așteaptă să fie turnat și lângă buzele ce știu să-l guste cu recunoștință?
Alifie sau pansament pentru suflet? Poate niciuna, poate amândouă. Poate că omul, cu toate nevoile lui de tandrețe și de abis, are nevoie să treacă prin ambele ipostaze, să guste din amarul unei nopți fără continuitate pentru a putea aprecia dimineața în care lumina se strecoară prin draperii și se împletește cu respirația liniștită a celui de alături. Căci, în fond, nu e întrebarea despre ce vindecă, ci despre ce rămâne: febra arderilor sau tihna împăcării?
Vinul băut cu necunoscutul ori cupa ridicată acasă, între două surâsuri ce au văzut împreună lumina și întunericul? Răspunsul nu e scris în stele, ci în inima fiecăruia, iar sufletul, acest actor capricios, își alege singur scena. Uneori cu febra furtunii, alteori cu calmul unei seri de toamnă, în care buzele nu mai caută doar poftă, ci eternitatea unui sărut care să nu se stingă niciodată.
