Am 35 de ani și sunt virgină. Nu, nu pentru că aș fi fost ocupată să urc munți sau să traversez deșerturi în căutarea sinelui, ci pentru că am fost crescută cu ideea romantică că trebuie să mă păstrez pentru „bărbatul special”. Acel bărbat care, se pare, s-a rătăcit într-un univers paralel și nu și-a găsit niciodată drumul spre mine.
Încă de mică, m-am hrănit cu poveștile de dragoste utopice și ideea că trebuie să aștept sosirea cavalerului alb. Deși, în timp, cavalerul a devenit un fel de curier UPS cu GPS stricat, iar eu m-am transformat din prințesă într-un soi de colet neridicat de la poștă.
Educația mea a fost o adevărată școală de căutare a bărbatului perfect. M-am făcut expertă în identificarea semnelor că bărbatul visurilor mele era, de fapt, doar un impostor. Am ajuns să aștept cu nerăbdare să-mi apară în cale un bărbat care să mă privească în ochi și să spună: „Fată, ești cea pe care am căutat-o toată viața mea, și uite, tocmai te-am găsit aici, la coadă la alimentara”.
Și totuși, viața pare să-mi fi pregătit alt scenariu. În loc să-l întâlnesc „pe acela”, am avut parte de întâlniri romantice cu viața, care a ales să-mi ofere aventuri cu greutăți financiare, deadline-uri la muncă și facturi care par să se înmulțească la fel de repede ca iepurașii în primăvară.
Poate e vina mea că nu am fost atentă la semnalele cosmosului, la mesajele subtile ale universului care îmi spuneau să-mi păstrez inima sub cheie până când va veni acel bărbat special. Însă nu-i nimic, cineva trebuie să aibă experiența asta pentru restul omenirii, nu?
Și, uite așa, așteptările au crescut, iar realitatea s-a transformat într-un fel de comedie romantică la care râzi în hohote și totuși știi că ești eroul cu inima frântă. M-am gândit să-mi scriu propria telenovelă, dar, se pare, scenariul e prea absurd chiar și pentru lumea telenovelelor turcești.
Dar haideți să fim serioși (sau nu prea), există o oarecare ironie în a fi virgină la 35 de ani pentru că m-am păstrat pentru un bărbat special. Căci, ce e un bărbat special? Un fel de unicorn cu un abonament la Netflix și capacitatea de a găti risotto? Sau poate un supererou care să salveze lumea, dar să nu uite să aducă și lapte de la magazin?
În timp ce colegii mei de generație se confruntă deja cu crizele vârstei de mijloc și își iau câte o doză sănătoasă de criză existențială, eu mă uit la ei și mă întreb dacă bărbatul meu special are nevoie de un GPS mai performant sau dacă s-a pierdut pur și simplu într-o altă dimensiune.
Nu am așteptat să fiu salvată, ci am învățat să mă salvez singură. Iar dacă bărbatul special apare vreodată, sper să știe să aprecieze o femeie care și-a petrecut timpul învățând să-și țină capul sus, chiar și atunci când dragostea a cam uitat să-i bată la ușă.
Deci, dragul meu bărbat special inexistent, dacă vreodată vei decide să-ți faci apariția, să știi că mă găsești la mijloc de viață, cu un bagaj plin de povești și cu un zâmbet care nu s-a stins, chiar dacă tu ai cam întârziat.
