Am ajuns la vârsta de 35 de ani, moment în care mulți se gândesc la stabilizare, la împliniri și la legarea unor conexiuni profunde cu ceilalți. Privind în urmă, pot spune că am atins multe dintre obiectivele pe care mi le-am propus. Mi-am construit o carieră solidă, am călătorit în locuri exotice, am învățat să fiu independentă și să mă bucur de libertatea mea. Însă, în ciuda tuturor acestor realizări, sufletul meu resimte o goliciune inexplicabilă.
Sunt conștientă de frumusețea mea, nu doar în sensul estetic, ci și în ceea ce privește profunzimea și diversitatea personalității mele. Inteligența și curiozitatea m-au ghidat mereu spre noi orizonturi intelectuale, iar aceasta m-a transformat într-o persoană plină de substanță. Deși am fost întotdeauna deschisă să întâlnesc oameni noi și să împart experiențe, relațiile mele romantice s-au dovedit a fi mult mai puțin solide și mai efemere decât mi-aș fi dorit.
Caut răspunsuri în adâncurile propriilor gânduri. Este frumusețea mea un factor de intimidare pentru bărbați? Sau poate inteligența și independența mea îi fac să se simtă nesiguri în preajma mea? Oare am creat, în inconștient, un zid protector care împiedică pe cineva să pătrundă în universul meu interior? Astfel de întrebări mă hărțuiesc deseori în nopțile liniștite, în timp ce somnul nu vrea să mă îmbrățișeze, lăsând loc suficient singurătății să-și facă de cap prin sufletul meu.
Uneori, cred că societatea modernă în care trăim poate influența și ea modul în care ne raportăm la relații. Cu toții suntem prea ocupați să alergăm după succes și perfecțiune, iar acest ritm alert poate duce la neglijarea a ceea ce este cu adevărat important. Am observat cum relațiile se formează și se destramă într-o clipă, fără ca vreunul dintre parteneri să investească suficient timp și efort în construirea lor.
Totuși, poate că răspunsul nu stă în căutarea defectelor sau a problemelor în jurul meu, ci în acceptarea faptului că viața are propriul ei ritm. Poate că nu trebuie să încerc să înțeleg de ce sunt singură la 35 de ani, ci să învăț să mă bucur de această perioadă a vieții mele așa cum este. Fiecare etapă aduce cu sine oportunități unice și lecții importante, iar singurătatea poate fi o ocazie de auto-descoperire și de dezvoltare personală, nu credeți?
Probabil că nu există un răspuns simplu la întrebarea mea… Cu toate acestea, pot să mă opresc din căutarea continuă și să îmi îndrept atenția către ceea ce am deja. Sunt frumoasă, deșteaptă și independentă, iar aceste trăsături fac parte din mine indiferent de starea mea sentimentală. Așa că voi continua să zâmbesc lumii, să împărtășesc ceea ce sunt și să aștept cu încredere ceea ce viitorul îmi rezervă, fie că vine însoțit de o inimă împărtășită sau nu.
Bună! Poate ar trebui să lăsăm singurătatea să ne vindece sau poate că răspunsul se află la celălalt capăt al Lumii.Poate intr-o alta dimensiune…te-ai gândit la aceasta posibilitate? Gânduri care te macină neîncetat….și,dincolo de comentariile tuturor apare unul care îți spune :odihnește-te,azi ! ???? Promit că,de mâine nu o să te mai las.Cu drag,eu !
Nu este chiar asa de simplu; iar singuratatea, odata ce te-a imbratisat, nu prea iti mai da drumul. La 35 exista inca o farama de speranta, e bine sa o ai. Dupa 40, se imputineaza. Dupa 40, alegerile sunt facute si cartile cam asezate. Te obisnuiesti cu singuratatea si da, in falsa certitudine, senzatia ca ai facut o alegere buna. Nici pe departe alegerea si guratatii nu este un succes! In niciun caz!