Era o zi de vară toridă, când am văzut-o din nou pe ea. Era la o terasă, cu un bărbat care îi semăna. Probabil era soțul ei. Am recunoscut-o imediat, deși trecuseră mai bine de douăzeci de ani de când ne despărțiserăm. Avea aceeași păr blond, aceeași privire albastră, aceeași zâmbet cald. Era frumoasă ca întotdeauna, iar ridurile fine ce-i înconjurau ochii și îi străjuiau colțurile gurii îi dădeau o senzualitate aparte. Mi-am simțit inima dând buzna să iasă din piept și a trebuit să mă opresc în mijlocul drumului ca să-mi recuperez respirația, ca să-mi șterg transpirația rece și ca să-mi recapăt vocea și capacitatea de a vorbi. Dar după câteva minute, tot mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat de ea, fără să mă gândesc la consecințe. Nu voiam decât să-i vorbesc, să-i aud vocea, să-i simt iar parfumul și să mă întorc, măcar pentru câteva clipe furate, înapoi, în fericitul timp al iubirii noastre.
M-am oprit la câțiva pași de masa ei și am spus firesc, de parcă nu ne-am mai fi văzut de câteva zile doar:
– Bună, Ana.
Ea s-a întors spre mine și m-a privit cu uimire. A clipit de câteva ori, apoi mi-a zâmbit slab, părând, că, în sfârșit, mă recunoaște. Nu am reușit să-mi dau seama dacă asta i-a accelerat pulsul sau nu. Mi-a răspuns cu o voce destul de neutră:
– Bună, Andrei.
Bărbatul de lângă ea s-a întors spre mine și m-a măsurat de sus până jos cu o privire suspicioasă. Ea i-a făcut semn să se liniștească.
– Andrei este un prieten vechi, din liceu, i-a explicat apoi, cu oarecare tremur în voce.
Să fi răzbătut emoțiile sau poate teama de reacția bărbatului își spunea cuvântul? Încă o dată, nu știam ce să cred. De altfel, ar fi fost și greu, căci încă nu mă simțeam complet stăpân pe mine și pe reacțiile mele. Dar nici nu aveam de gând să ies din scenă deocamdată, deși simțeam vag că asta ar fi fost cel mai bine pentru toți.
– Aha, am înțeles. Mă numesc Mihai, sunt soțul Anei, a ținut el să precizeze.
Apoi, mi-a întins mâna și i-am strâns-o scurt. Am simțit o undă de gelozie și regret.
– Îmi pare bine să te cunosc, Mihai. Eu sunt Andrei, fostul iubit al Anei.
Am spus asta cu o voce pe care mi-am dorit-o din suflet calmă, dar cu un ton provocator. Am vrut să văd cum reacționează „bărbatul Anei”. Ce sintagmă… imposibilă! Mihai s-a încruntat ușor și și-a strâns buzele.
– Aha, am înțeles. Și ce faci tu acum, Andrei? m-a luat el din scurt.
Continuam să stau în picioare lângă ei, dar am evitat să mă aplec ca să-i aud mai bine. Țineam la postura rigidă pe care inconștient o alesesem și din spatele căreia, ca din spatele unui zid de apărare, aruncam săgeți înveninate.
– Sunt scriitor. Scriu romane și povestiri, am răspuns cu mândrie vădită.
Voiam s-o strivesc sub greutatea succesului meu, să-i arăt ce a pierdut și așa mai departe… Toată pleiada de gânduri toxice, tipice unui astfel de moment, făceau horă în mintea mea.
– Interesant. Și ai avut succes?
Mihai alesese să pareze, de parcă ne-am fi duelat pentru femeia care deja era a lui. Fusese iubirea vieții mele, dar acum era a lui. Femeia lui. Iubita lui. Soția lui…
– Destul de mult. Am publicat câteva cărți și am primit diverse premii, m-am ținut eu tare pe poziții.
– Felicitări. Eu sunt avocat. Lucrez la o firmă mare și câștig bine, a continuat el ca un copil lăudăros.
– Mă bucur pentru tine, i-am răspuns civilizat, în timp ce simțeam că discuția devine tensionată și, mai ales, ridicolă. Ne comparam realizările și ne mândream cu ele, ca doi cocoși într-un ring. Dar nu asta urmăream, de fapt. M-am lăsat dus prostește de val. Eu nu voiam decât să vorbesc puțin cu Ana, să-i spun ce am simțit pentru ea, ce am pierdut când ne-am despărțit, ce am suferit după aceea, să închid cumva odată cercul și rana…
M-am uitat la ea și am văzut că era jenată și nefericită. Nu se uita la niciunul dintre noi, ci la farfuria ei goală. Și atunci am realizat nu doar că fusesem penibil, ci și că, de fapt, nu mai aveam nimic de spus. Nu mai era nimic de spus după atâția ani. Nu mai aveam nimic în comun cu ea. Nu mai era femeia pe care o iubeam eu. Era acum femeia, iubita, soția altui bărbat, cum deja știam. Atât de simplu! Așa că am decis să pun capăt situației penibile și s-o scutesc pe Ana de eventuale neplăceri. În fond, nu avea nicio vină.
– Ei bine, a fost o plăcere să vă revăd. Trebuie să plec acum, am o întâlnire importantă, am punctat eu, folosind intenționat pluralul.
M-am îndepărtat în timp ce ei își luau formal la revedere și am respirat adânc. Curios, dar inima se liniștise, emoțiile se calmaseră, iar eu mă simțeam ușurat și liber. Liber de povara trecutului și de fantoma iubirii moarte care m-a însoțit absolut inutil în toți acești ani. Liber să trăiesc prezentul și să pot privi, în sfârșit, spre viitor!
