Alo, domniță, dacă ți-a plăcut masculinitatea atâtea mii de ani și nu te-ai revoltat, nu vrei să-ți ajuți partenerul să și-o recâștige? Nu era mai ușor pentru tine când te ținea ca pe o prințesă și el făcea totul, când te respecta aducând banul și punându-l pe masă? Nu? Aha, am crezut că erai fericită, că asta ai căutat și că așa era firesc, natural. Nu? Nu era așa? De ce? Ai vrut și tu să pui umărul la ridicarea cetății?
La emanciparea și la evoluția omului ai contribuit, asta este evident, drumul a fost atât de lung, încât parte din existența noastră a fost uitată. Acum regretăm și studiem, încercăm să înțelegem cine suntem și de unde am venit. Suntem pierduți și nu ne putem explica cum de s-a întâmplat asta. Ne mai avem doar unul pe altul, femeia pe bărbat și invers, avem cheia continuității existenței noastre, doar asta mai avem și asta am păstrat cu sfințenie.
Faceți un exercițiu de memorie – chiar dacă asta o să doară rău – așadar, vă rog să vă imaginați că omul ar uita în ce fel se reproduce, că și-ar pierde instinctul sexual și că ne-ar rămâne doar aproximativ 80-100 de ani de existență ca specie. Acum deschideți ochiul minții și răspundeți: suntem la fel de importanți în ecuația asta și bărbații, și femeile? Alo, domniță, mai ești aici? Ce spui? Este importantă manifestarea masculinității, are rost să-ți ajuți partenerul să-și depășească criza de identitate?
O să încerc să explic mai bine, înainte bărbatul avea de asigurat hrana și de apărat ograda. Aceste două îndeletniciri necesitau forță brută și, din acest motiv, bărbatul romantic era înghițit de o brută ce revendica totul ca și când i se cuvenea totul. În calitate de femeie, nu-ți rămânea decât să te supui. Azi nu mai este așa și câmpul de luptă al bărbatului, locul în care activează tactic, a fost invadat de creier și nu numai de individul de sex masculin. În consecință, bărbatul s-a văzut nevoit să-și croiască o haină mai dulce, una prin care să-și cucerească partenera prin intermediul tot mai des al implicării emoționale, al romantismului. Acum, în mod natural, nu i se mai cuvine totul și nici nu se mai poate folosi de forța brută, acum trebuie să evolueze în plan emoțional, are un nou câmp de manifestare și de luptă, se vede pus în fața faptului împlinit și trebuie să compună vers tot mai mult, să picteze și să impresioneze mai mult prin vibrație, prin căldură sufletească bazată pe emoție.
Una peste alta, masculul de azi aduce spre femeie un bagaj menit să-i înmoaie caracterul călit în atâtea veacuri, vine și încearcă să-i ofere în compensare mai multe flori, vine cu gesturi ce au rămas în urmă – la cantitate fac referire – spre a compensa lipsa de înțelegere pe care nu i-a oferit-o niște mii de ani. Da, femeia, spre binele ei, are obligația să își sprijine partenerul și asta nu pentru că este inferioară lui, ci pentru că de cei doi depinde bunăstarea cuplului.
De ce acest articol? Pentru că am văzut tot mai mulți bărbați tentați să împrumute din comportamentul femeii în speranța că vor reuși să se apropie tot mai tare de ea și să restabilească ordinea. Este o acțiune greșită a masculului, nu protejându-și unghiile cu lac o să-și recucerească poziția și femeia dorită, nu printr-un simplu copy/paste femeia o să-i cadă iar în genunchi…
Vă mai dau un exemplu și vă las să trageți singuri concluziile. Știai că femeia a furat sau împrumutat sau însușit, spuneți cum vreți voi, știați că femeia a luat tocul de la pantofi de la bărbat. Nu? Să vă explic. Undeva în antichitate, probabil prin Egiptul antic, domnul bărbat, mai exact măcelarul, a inventat tocul spre a-și proteja pantalonul de sânge. Și, de acolo, a început revendicarea tocului, ia-l, na-l, uite-l, nu e, ba al meu, ba al tău și femeia, fiind mai, insistentă a rămas cu el. Da, tocul a fost al bărbatului și, într-un moment de slăbiciune, l-a făcut cadou femeii. Așa a crezut el ca este mai bine. Și tocul acela s-a tot ascuțit până a fost numai bun de pus în gâtul masculului alfa. Alo, domniță, facem ceva cu masculinitatea pierdută, cu criza asta identitară a bărbatului?
Alo, mami, mi-e foame de mine si asta ca să mi se facă foame de noi…
Replică la articolele „Abia câte un bărbat, pe ici, pe colo, reușește să se maturizeze și asta după 43 de ani” și „Despre masculii ăștia feroce ai zilelor noastre, pensați, cu pantalonași elastici și mulați, gleznuțe goale și lăcușor pe unghii, cam ce credeți?”.
