De aproape nouă decenii, dispariția aviatoarei Amelia Earhart rămâne unul dintre cele mai persistente mistere ale secolului XX. Povestea ei nu este doar despre o dispariție, ci despre o epocă în care aviația încă își testa limitele, iar curajul individual putea rescrie istoria. În 2025, un nou anunț venit din zona cercetării arheologice și a explorării marine a reaprins dezbaterea: o echipă de cercetători afirmă că ar fi identificat epava avionului ei, la aproape 88 de ani de la ultima transmisie radio.
Conform materialelor publicate de presa internațională și declarațiilor echipei implicate, un grup asociat cu Purdue University susține că a localizat posibilul avion Lockheed Model 10-E Electra în apropierea insulei Nikumaroro, aflată în statul insular Kiribati. Zona este considerată relevantă deoarece se află relativ aproape de traseul planificat al ultimei etape de zbor și de locul unde au fost înregistrate semnale radio de urgență în 1937.
Insula Nikumaroro, parte a arhipelagului Phoenix, a fost de-a lungul timpului inclusă în mai multe teorii privind dispariția aviatoarei. Ipoteza actuală se bazează pe imagini satelitare și observații oceanografice care ar indica prezența unui obiect metalic, aflat la mică distanță de țărm, într-o zonă de lagună. Cercetătorii afirmă că dimensiunea și forma obiectului ar fi compatibile cu fuselajul avionului dispărut.
În relatarea echipei, o contribuție importantă aparține și organizației Archaeological Legacy Institute, care participă la analizarea datelor. Reprezentanții instituției au descris descoperirea drept una dintre cele mai promițătoare piste de până acum, dar au subliniat că verificarea pe teren este esențială înainte de orice concluzie.
Ipoteza nu se bazează exclusiv pe imagini recente. Cercetătorii invocă și o serie de indicii acumulate în timp: direcții ale semnalelor radio recepționate în 1937 de diverse instituții americane, inclusiv Marina SUA și Garda de Coastă, care ar converge spre aceeași zonă oceanică. În plus, în 1940, pe insulă au fost descoperite rămășițe umane, iar analize ulterioare, realizate în 2017, au sugerat că acestea ar putea corespunde, din punct de vedere morfologic, profilului lui Earhart, fără însă a exista o confirmare definitivă.
Pe lângă acestea, au fost menționate artefacte găsite pe insulă — obiecte personale datate în anii 1930, precum o încălțăminte feminină, o cutie de pudră sau recipiente medicale — care sunt interpretate de susținătorii ipotezei drept indicii ale unei prezențe umane temporare în acea zonă izolată. Totuși, aceste obiecte nu constituie dovezi directe ale prezenței avionului.
Un alt element invocat este așa-numitul „Bevington Object”, o anomalie fotografică surprinsă la scurt timp după dispariția aviatoarei, interpretată de unii cercetători ca posibilă parte a trenului de aterizare al aeronavei. Mai recent, analizele unor imagini satelitare obținute între 2009 și 2024 ar fi indicat că obiectul observat în lagună nu și-a schimbat poziția timp de decenii, ceea ce a alimentat ideea unei structuri metalice stabile sub apă.
În plan tehnic, echipa de cercetare susține că obiectul identificat are dimensiuni compatibile cu un avion Lockheed Electra. Totuși, aceste afirmații sunt, în acest moment, ipoteze de lucru. Fără o explorare directă a zonei și fără recuperarea unor componente identificabile, nu se poate vorbi despre o confirmare științifică.
Dispariția din 2 iulie 1937 a avut loc în timpul ultimei etape a zborului ei în jurul lumii, alături de navigatorul Fred Noonan. Decolând din Papua Noua Guinee, cei doi încercau să ajungă pe insula Howland, însă comunicarea radio s-a întrerupt în zona Pacificului central. De atunci, lipsa oricăror resturi confirmate a generat numeroase teorii: prăbușire în ocean, aterizare forțată pe o insulă izolată sau chiar scenarii speculative fără suport documentar solid.
Expediția actuală, denumită de echipa implicată un proiect de investigare în mai multe etape, ar urma să includă verificări pe teren, săpături arheologice și eventuale încercări de recuperare a structurii identificate. Cercetătorii afirmă că doar analiza directă poate confirma dacă obiectul este într-adevăr epava aeronavei sau o formațiune naturală ori un alt tip de rest subacvatic.
Este important de subliniat că, în acest moment, nu există o confirmare independentă din partea comunității științifice internaționale că avionul a fost identificat. Informațiile disponibile provin în principal din comunicatele echipelor de cercetare și din interpretarea unor imagini satelitare. În astfel de cazuri, validarea necesită dovezi fizice clare, verificabile și reproductibile.
Interesul instituțional este amplificat și de legătura istorică dintre Earhart și Purdue University, unde aviatoarea a lucrat în ultimii ani ai vieții sale ca promotoare a educației pentru femei în domeniul aeronautic. Din acest motiv, reprezentanți ai universității și-au exprimat dorința de a contribui la clarificarea destinului ei, considerând că o eventuală recuperare a aeronavei ar avea și o valoare simbolică.
Chiar dacă anunțul actual nu închide definitiv misterul, el marchează una dintre cele mai detaliate încercări recente de a reconstrui traseul final al zborului. Povestea rămâne suspendată între speranța unei descoperiri și prudența necesară în fața datelor incomplete, iar răspunsul final depinde de ceea ce explorările viitoare vor putea aduce la suprafață din adâncurile Pacificului.
sursa: https://vt.co/news
