Sincer să fiu, nu prea ne mai înțelegeam bine. Aveam o bună bucată de timp de când eu nu eram mulțumit de ea și ea la fel, supărată, abătută, distantă, se comporta artificial, mima fericirea.
Am încercat să o descos, să pătrund dincolo de vorbe și să înțeleg sursa nemulțumirilor ei, dar nu mi-a ieșit, nu ajungeam la niciun rezultat, ceva se întâmpla exact pe dos. Îmi propuneam să ajung acasă, să fiu calm și să abordez într-un mod diferit, să construiesc și să consolidez relația cu ea. Nimic nu se lega! O vedeam cum se chinuie, cum minte doar pentru a nu mă răni, dar, în realitate, mintea ei se împotrivea celor arătate, celor simulate, se chircea în dormitor, într-un colț, și zăcea acolo, cu capul în palme, părea distrusă, înfrântă, tristă și neconsolată.
În toată mizeria în care ne aflam, a mai apărut o problemă, un individ care mă contrazicea și care încerca să ridice un perete între mine și ea. A apărut din neant, nu pot spune de unde, și a început să combată tot ce făceam. Se mutase în bloc cu noi și, în mai puțin de două săptămâni, devenise un fel de suporter al ei, unul pe care îl găseam la noi de fiecare dată când mă întorceam de la muncă. Practic, se mutase la noi, la ea, ni se cocoțase atât de repede în spate, încât nici eu și nici ea nu înțelegeam ce se întâmplă.
L-am repezit într-o zi și ea s-a poziționat de partea lui. Am ridicat tonul la ea și el mi-a sărit la gât, încercând să o protejeze. Se potriveau, da, trebuie să recunosc, se potriveau de minune. O vedeam înflorind și prinzând culoare, o vedeam cum bucuria se agață la fiecare pas de ea în momentele în care apărea el și da, aveau aceleași gusturi, ba chiar aceleași cusururi. Eu eram acolo doar să le consemnez înțelegerea și fericirea. Devenisem martorul unei relații absurde, una ce se născuse în interiorul casei noastre, prinsese viață sub nasul meu și eu, mut, eu, lipsit de vlagă, absent și distant, fericit pe undeva, pentru că o iubeam cu adevărat, fericit pentru că, după multă vreme, o revedeam zâmbind și, deși eu nu mai făceam parte din viața ei, găsise sensul adevărat al iubirii, iar eu mă bucuram sincer.
Avea 39 de ani și a plecat să cumpere morcovi, eu mi-am făcut bagajul și am plecat fără să las niciun bilet de adio, fără să anunț, fără să deranjez. Am plecat bucuros, liniștit, am ieșit din relația cu ea pentru că o iubeam și nu eram eu cel căruia îi răspundea cu zâmbet la intersecția privirilor.
Sunt fericit pentru că nu m-am înșelat, nu m-au căutat, și-au văzut de viața lor și mi-au acceptat ieșirea din scenă. Nu am fost laș, am insistat ca ea să fie fericită. O am și acum în minte, o păstrez în suflet, doar i-am cultivat aripile ca să zboare liberă.
