Da, iubirea aceea pe care o declară bărbații mai cu seamă înainte de sex. Iar dacă este înainte de prima partidă, nici nu mai zic, sunt în stare să jure pe ce au și nu au, pe ce sunt și nu sunt, că îți poartă o iubire nu numai eternă, ci dublu eternă, doar să te convingă să renunți la chiloței.
Da, iubirea aceea pe care, cu sinceritate de moment, o recită bărbații pentru a convinge femeile să renunțe la o parte din viața lor (alt bărbat, un job, o oportunitate etc), pentru a li se dedica, urmând să trăiască așa cum ei consideră că trebuie s-o facă, că doar femeia trebuie să i se supună bărbatului, nu?
Da, iubirea aceea căreia îi este bine și fără hârtii, că doar eternitatea nu are nevoie de certificatul de stare civilă, nu, iubita?
Da, iubirea aceea pe care o jură cu lacrimi în ochi atunci când se întoarce în genunchi, să-l ierți după vreo infidelitate descoperită sau după vreo altă boacănă care, inevitabil, te afectează și pe tine până la os și dincolo de el.
Da, iubirea aceea care se face doar din gură și din cuvinte (sublime, desigur), dar se lasă așteptată când vine vorba de fapte. Dar a zis omul că e eternă? A zis!
Da, inclusiv iubirea aceea promisă în fața preotului cu pirostriile pe cap și capul în altă poveste…
Ei, bine, cât durează o astfel de iubire eternă? Uneori o oră, alteori, o zi, uneori o lună, alteori un an. Sau trei, cum spune la carte. Pentru că eternitatea la oameni are termen de expirare. Frumos concept, frumoase trăiri și experiențe, dar toate cu limită de timp. Nu te aștepta ca eternitatea promisă de un bărbat, chiar și îndrăgostit, să-i ocupe prea mult timp din viață și prea mult loc în suflet. Pentru că așa suntem făcuți noi, bărbații, o să-ți explice cu privire nevinovată. Monogamia e pentru tractoare, o viață avem și ea nu poate fi trăită toată între picioarele unei singure femei. Ce pretenție egoistă mai e și asta?
