Am intrat într-o cafenea de dimineață să caut să-mi trag sufletul, să gust dintr-o ceașcă fierbinte de cafea și să-mi aduc aminte cum erau zilele în care fumam acolo, în inima lor, a localurilor, în inima barurilor și nimeni, dar absolut nimeni nu îmi reproșa nimic.
Am intrat și primul obiect ce mi-a zgâriat retina a fost căruciorul unui copil, căruciorul unui bebeluș care m-a determinat să mă întreb când o fi avut timp mica creatură să-și revendice locul în societate și să cucerească prin simpla prezență locul meu de fumat. Mi-am dat seama că era însoțit de mamă, de făptura ce luptase cu îndârjire nu să construiască un spațiu pentru așa ceva, ci să-mi amputeze mie dreptul de a fuma acolo. Am înghițit în sec și mi-am repetat pentru a milioana oară: Unde-i lege nu-i tocmeală!
Da, copilul din cărucior se uita la mine nevinovat și zâmbea satisfăcut, probabil așa socializa el, arunca cu zâmbete sau cu priviri încruntate spre cei ce-i invadau spațiul. Nici măcar nu avea cum să-și amintească vremurile în care pufăiam mulțumit exact acolo unde fusese adus ca la creșă, ca într-un loc sănătos, ca la el acasă. Da, recunosc, nu am fost capabil să renunț, nici prețul mărit și nici amenințările cu moarte de pe pachetul de țigări nu au reușit să mă determine să renunț.
Probabil indiferența la atâta grijă falsă venită din partea semenilor mei, acei oameni care, deranjați de fum, s-au luat la trântă cu toți fumătorii pământului și au câștigat pentru că erau mai sănătoși, mai vânjoși și mai determinați. Cumva, în timpul luptelor date, au reușit să imprime un sentiment de vină fumătorului, sentiment ce a determinat renunțarea la spațiul din bar.
Așa mi-am spus și eu, exact la fel ca milioanele de fumători: las că pot fuma și afară, lasă că văd eu cum fac, mă descurc. Nu m-am gândit că afară, din când în când, ninge, plouă, bate vântul, nu, nu ne-am gândit nici noi, fumătorii, nici eu, individul, și nici ei, călăii noștri, că o să ne fie frig, că o să răcim, că vom dezvolta o altă sumedenie de boli din cauza capriciosului loc.
Societatea modernă își rezervă dreptul de a renega o sumedenie de viciați, societatea modernă plantează tinere vlăstare în baruri și în restaurante, mici indivizi ce nu sunt dependenți de nicotină sau de alcool, mogâldețe capabile să respire aer proaspăt și să sugă din biberoane sterilizate, fără să facă scandal, fără să spargă scrumiere sau pahare și, evident, fără să danseze pe mese. Barul, cafeneaua au devenit peste noapte locuri în care socializarea a renegat natura umană, acea natură dată de forța brută sau de nervul animalic ce acum zace adormit sau amputat în fostul consumator.
Am intrat în bar și, în loc de femei suculente, apetisante, am găsit mame care nu mai știu unde este cratița pentru că bucătarul chef se ocupă de porția lor mai mult desenată în farfurie. Da, știam de foarte mult timp că un bucătar bun este, în realitate, un bărbat și că abia atunci când ai să mănânci într-un restaurant unde gătește unul o să dai de arome desăvârșite, dar nu-mi imaginam că barul o să fie ocupat de cărucioare la capătul cărora o să stea femeile măritate așteptând să treacă ziua și să li se întoarcă cuceritul acasă, evident fără tutun și fără să pută a alcool. Nu, bărbatul nu a pierdut teren în fața femeii, bărbatului i-a fost amputată memoria. Acum doar execută cuminte ordinul venit de sus, din sfera femeii…
Caut o femeie de modă veche, supusă bărbatului puternic, ascultătoare și umilă, bună la scos cuie din sufletul unui taur rănit de timpurile noi…
